Cel ce călugărește cuvintele

Pentru mine, întâlnirea cu scrierile Sfântului Nicodim Aghioritul a reprezentat un moment cu totul special: am simțit că explicațiile date aici curg în ordinea unui firesc vechi de când s-a manifestat în lume și pentru lume voința și iubirea lui Dumnezeu. Am „văzut” în „Paza celor cinci simțuri” o lucrare de căpătâi pentru orice ortodox, o Hristoitie, ce cuprinde în paginile-i acea știință atât de rară a scrierilor cu adevărat ziditoare, ce poartă înțelesuri fundamentale atât pentru omul simplu, cât și pentru cel obișnuit cu finețea aserțiunilor intelectuale. El însuși cărturar, vorbind latina și franceza, cunoscător fin al învătăturii sfinților părinți, Sf. Nicodim Aghioritul rămâne atașat de viața din Sfântul Munte Athos, desfășurând o muncă fără răgaz față de scrierile vechi ale ortodoxiei, corectând și pregătind pentru tipar sute și sute de texte. Trăind pentru o bună bucată a vieții ascuns pentru lume, tainic, Sfântul Nicodim Aghioritul și-a îndreptat adesea atenția către raporturile dintre creștin și lumea în care trăiește, despre sensul devenirii sale, fapt pentru care pocăința a constituit adevărat punct de plecare pentru opera sa. Într-unul dintre cuvintele referitoare la pocăință, ne dezvăluie că „…bună și folositoare este cercarea conștiinței sale ce o face cineva ca să poată afla cu aceasta toate păcatele ce le-a făcut, cu lucrul, cu cuvântul și cu învoirea gândurilor; bine este a-și mărturisi cineva la duhovnic toate păcatele sale, fără de a lăsa vreunul nemărturisit, căci își pricinuiește sufletului său mare ușurare. Însă împreună cu acest fel de cercare și mărturisire, se cade a fi însoțită și zdrobirea, și durerea cea dinlăuntru a inimii, pentru care vorbim aici. Căci celălalt canon ce l-ar lua de la duhovnic cel ce se pocăiește, ori post de a fi, ori plecări de genunchi, ori altă rea pătimire, zdrobește și chinuiește numai pe trup și pe omul cel din afară, și ca și cum ai zice: taie numai ramurile cele din afară ale copacului, iară durerea zrobește și rănește pe omul cel dinlăuntru și chiar pe însășiu inima, unde este rădăcina tuturor împreună-păcatelor; și zdrobind inima, zdrobește îndată și rănește chiar pe însuși diavolul și începătorul răutăților balaur, care, încuibându-se în inimă, de acolo dinlăuntru vorbește și aruncă toate gândurile cele urâte și cele hulitoare, și păcatele”. Adevărata Pocăință se leagă de durere, de dorința organică de a trăi precum Iisus, de a urma acestuia fără de vreo condiționare personală, de a primi aici-și-acum în chip definitiv Vestea Evangheliei.
În economia tuturor cuvintelor de mai sus, motto-ul volumului „Cu fruntea pe altare” este cu adevărat lucrător, căci edificiul liric își zidește înțelesurile sub cuvintele aceluiași Sf. Nicodim: „Nu-L urma pe Iisus numai atunci când merge spre muntele Tabor, ci urmează-L și atunci când merge spre Golgota”. Dintre toate, acesta este și sensul suprem – cel al pocăinței pe drumul Hristic – pe care l-am detașat din volumul semnat de Mircea Constantin Jurebie, volum apărut în primele luni ale lui 2021 la Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău. Demult nu am mai întâlnit versuri religioase care să fie atât de unitar închegate, în ciuda faptului că autorul, dincolo de această temă-umbrelă a pocăinței, lasă loc unor motive și simboluri dintre cele mai complexe, precum frica lumească, viața nefericită, martirajul, deșertul, timpul, pustia, zborul, ruga (în ipostaza de vehicul duhovnicesc dincolo de timp și spațiu). Trebuie mai apoi să recunosc faptul că îl cunosc pe Mircea Constantin Jurebie de ceva timp iar apariția acestui volum nu a fost surprinzătoare, întrucât latura aceasta spirituală echivalează în cazul domniei sale cu un culoar de-a lungul căruia tind să curgă toate energiile unui om frumos (în sensul antic al cuvântului), cunoscător al dreptelor principii, al rigorii și măsurilor cuvenite. În paranteză fie spus, păstrând evident proporțiile, volumul de față are ceva din „lucrătura” cărților definitorii: ele așază adevăruri de necontestat în formule simple, ce au însă aproape simultan capacitatea de a multiplica în chip geometric noi și noi deschideri ce nu evadează din spațiul creștin. Simplex sigillum veri. „Cu fruntea pe altare” este și o mărturisire publică poate nu a păcatelor propriu-zise, cât o reiterare a nevoii de a fi auzit. Poetul se află la adăpostul Cuvântului ce urmează să-i redea neprihănirea. Doar acolo, în Calea Lui, urmând unui asemenea „program”, toate vor fi reumplute cu sens: „Eu nu sunt vrednic, Doamne, să Îți urmez pe cale,/ Deși aș vrea povara ce umerii-ți apasă/ Să o adun în mine și-n plânsul de cavale,/ S-o răstignesc pe crucea amară, nemiloasă.// Îmi iartă neputința, îndură-Te de mine,/ Căci înfocate patimi mi-au ruginit privire,/ Hrănește-mi iar speranța, căci mare Ți-e iubirea/ Și, precum pe Tâlharul, mă ia în Rai cu Tine” („Te voi urma pe cale”). Dar calea aceasta izvodește – cum altfel? – și suferință – e suferința ce întemeiază virtutea, e suferința ce prevestește Întâlnirea: „Pe lespedea tăcerii cobor cu fruntea minții/ Și mă închid cu gândul întru duhovnicie,/ Mă însoțesc în taine Apostolii și Sfinții/ Către Dumnezeiasca, eterna Împărăție// Cu dreptă judecată și binecuvântare/ Primește-mă, Stăpâne și, cu bunăvoință,/ Dă-mi Doamne, îndelungă putere în răbdare, Să-mi duc spre Tine crucea, gustând din suferință!” („Gustând din suferință”). O asemenea cale întrupează în fapt o scară, marchează o evoluție – trăsăturile omului vechi se estompează din ce în ce, pentru ca apoi, grație Divinității, Lumina să deschidă „Vieți spirituale”: „…Trăiesc minunea clipei pe altare/ Săpate în tăcerea din planete,/ Cu psalmi și cu poveți vizionare/ Înscrise în sublimele versete./ Speranța strălucește în cuvinte…” În alt loc, „privesc spre nu știu unde, cu ochii plini de cer,/ Străin de toate cele, străin de-acest prezent/ Mă risipesc în mine, mă sprijin de eter,/ Devin, fără de voie, eu însumi transparent.// Plutesc, plutesc într-una prin zările vecine,/ Îmi cresc pe gânduri aripi uriașe și albastre,/ Rememorez imagini care-mi păreau străine,/ Din alte vremi, dar astăzi mă plimbă printre astre” („Plutesc… plutesc”) – doar de la asemenea înălțimi cele de neînțeles capătă sens, vidul se umple de Lumină. Interesante sunt cele câteva pasaje în cadrul cărora poetul se aventurează să definească pustiul (gândit nu ca loc, ci ca o condiție spirituală). Rețin „Pustiul este școala grea a duhovniciei,/ Pustiul este școala aspră a suferinței…” ori „Nu știm dacă pustia are nisip în gânduri/ Nu știm noi câte gânduri se-neacă în nisip”. Cele trei-patru texte care fac trimitere directă la „pustiu” au ceva din încărcătura Patericului, demonstrând – dacă mai era nevoie – că, în ceea ce îl privește pe Mircea Constantin Jurebie, actul scrisului urmează experienței trăite, că (revin) poezia are un profund caracter confesiv. Absolut inedită viziunea din „Plecat în rugăciune”, un micro-imn al nevoii de celălalt, al temeiului de prietenie duhovnicească: „Pluteam, pluteam într-una și-n revelațiune,/ Eram și-aici și-acolo, în ubicuitate…/ M-am întâlnit c-un suflet plecat în rugăciune,/ Călătoream alături, către Divinitate”. Lumea autorului e o lume ce a depășit coincidentia oppositorum, e o lume a misterelor deja reîntregite, a existenței în pârg. Rugăciunea e incandescentă precum în „Devin o rugă”: „Mă depărtez de-aici, mă cheamă cerul,/ Înaltul către el mereu mă strigă,/ Aprins, îmi face semne făclierul,/ Vrând să mă prindă-n tainica-i verigă”. Nu am să reproduc niciun vers din ultima parte a volumului, care cuprinde câteva bijuterii lirice dedicate celor apuși. Formulele găsite în această ordine sunt cu adevărat pe deplin fericite și fac dovada unui poet ajuns (probabil) demult la maturitate.
Sigur, la o adică, autorul pe care l-am avut sub lupă poate fi lesne așezat în linia unor alți creatori de poezie duhovnicească precum Vasile Voiculescu, Zorica Lațcu, Daniel Turcea etc. Dar asta ar fi o altă poveste, pe care o va rosti cândva vreo istorie literară. Personal, actul lecturii mi-a prilejuit bucurie, mi-a adus în față o nouă „Imitatio Christi”; îl vâd pe Mircea Constantin Jurebie în postura poate paradoxală a autorului ce nu scrie de dragul scrisului, nici nu falsează; dar știe că poate oferi, că poate avea bucuria de a oferi.