Rian Roman. Note de lectură
L-am cunoscut pe Rian Roman, evident, într-o oarecare măsură, odată cu lectura celor două volume de versuri – „A” și „Vă cer un mic favor”, ambele apărute în Iași, la „Timpul”. Ulterior, revăzând felul în care percepe lumea, mi-am spus că probabil am copilărit împreună, că am stat în aceeași bancă, că am „zâmbit” și „am pus piedică” acelorași indivizi, și că – ce să mai, am urcat împreună pe scara anilor. Nu, de vină nu e ’75, anul în care ne-am născut, ci un soi de disponibilitate de a percepe lumea ca fiind situată între grav și joacă, între trecutul reimaginat dintr-un prezent prea puțin ofertant și un viitor în care, poate, (încă) mai credem. Rian Roman a plecat dinspre artele vizuale și a pășit în lumea poeziei de calitate; la rândul meu, undeva demult, îmi proiectasem un întreg univers într-ale matematicii dar iată că m-am trezit până la urmă îndrăgostit iremediabil de cuvânt și hainele sale.
Dar să revin la Rian Roman, creatorul care ne lasă să înțelegem că e atașat de frumosul lumii, de un frumos care se cere a fi descoperit iar și iar. Referindu-se la pictură, domnia sa aprecia că „Pictura, ca de altfel toate artele, este un limbaj. […] Un tablou, în fața căruia te oprești o clipă, nu ar trebui să-ți vorbească doar despre imagini, culori, forme, spații, ci despre trăiri. Culorile, căci despre ele vorbim în primul rând, tușa de culoare, felul în care e pusă pe pânză, intensitatea umbrelor, rigoarea sau stângăcia conturului, griurile apărute din amestecurile de pe pânză, toate acestea activează sau ar trebui să activeze, să îți trezească emoții pe care nici nu bănuiai că le (mai) ai. O pictură bună te plimbă prin unghere de suflet pe unde n-ai mai fost demult; are puterea să învioreze un spirit abătut, să motiveze, să trimită la soluții sau idei; iar dacă după ce ai plecat din fața ei, simți asta, înseamnă că ai petrecut câteva clipe cu o operă de artă”. Și are perfectă dreptate! La fel se întâmplă și cu poezia iar Rian Roman știe asta!
Aspectele cu adevărat importante ale vieții se află legate de acea „corola de minuni” de care devii conștient, inevitabil, odată cu trecerea timpului. De aici pleacă și călătoria poetică: „De la o vreme încoace / lucrurile grave au început să devină complicate, / cele complicate au devenit simple, / iar cele simple au început să dispară. / De la o vreme încoace / culorile au devenit mai închise, / lumina e din ce în ce mai pală, / umbra e mai rece, / gândul mai amorțit. / De la o vreme încoace / animalele de companie se uită cum omenii de la televizor / își aduc cu ei în platoul de filmare animalele lor de companie. / De la o vreme încoace, / nimeni nu mai sare, / nimeni nu mai cântă, / nimeni nu mai culege maci boțiți. / De la o vreme încoace, toată lumea cu buricul degetului: / șeruiește, abgradează, daunloadează, dezipează, dă riviu, / face laic sau partajează emoticoane. / Din pricina tuturor acestor lucruri, / de azi, / emit un strigăt… portocaliu!” („De la o vreme încoace” – e primul poem din alfabetul liric marca Rian Roman).
Coordonată importantă a poeziei sale, atitudinea reflexivă nu închide totuși discursul, ci e mai degrabă un mod de a atenționa, de a-l invita pe celălalt ca parte activă dintr-un dialog purtat în cetate și pentru cetate. Ici-colo cu irizări neoromantice, versul ne înfățișează un suflet de o sensibilitate aparte, care greu își găsește locul în tumultul lipsit de armonie al cotidianului. Cu seriozitate dar fără a avea un ton ultimativ, fără a vehicula spaime apocaliptice, autorul ține să demaște superficialul, lipsa de coerență, masca și lipsa scrupulelor. „A”, primul volum, ne arată lumea ca „un cuib de lilieci”, cu oameni „ce stau agățați de telefon / și-și dau binețe accesând butonul”. E totuși o lume dinamică în care vocea, experimentând varii transformări, poartă „răgușeala unui adolescent”, o kurtcobainiană – lăsați-mă să nasc această grozăvie!) Iată: „Aaa!, m-am săturat! / Aaa! / Și de tine, și de ăsta. / O să vedeți voi, / Amândoi! / O să vă pară rău, / N-o să mă mai vedeți. / N-o să vă mai sun, / Aaa! / N-o să vă mai spun, / Aaa! / N-o să mai știți, / Aaa! / Nici n-o să ghiciți / Aaa! / O să plec ca vântul, / O să-mi iau și gândul. / Aaa! / Cu viteza luminii, / O să afle vecinii, / O să-mi văd de viață, / Aaa! Nu mai pot! / Mamă, / terogeudinsufletnumaistrigacădacăvineăstașiteaude nebate peamândoimamă!” Așa e lumea (re)văzută de pe releul Televiziunii! Și nu, nu mă contrazic – în ciuda acestor „explozii”, cititorul are convingerea că, odată rezecată „urâțenia lumii”, viața va curge mai departe, alimentând speranțe.
Strigătul primului volum („A” s-a bucurat în 2022 din partea revistei „Convorbiri literare” de Premiul pentru debut) este nuanțat în volumul următor, „Vă cer un mic favor”. Și aici, imaginile vizuale urcă dintr-un univers probabil lăsat în urmă, al copilăriei și al primei tinereți, cu miros de ceai de mentă, cu gesturi suave ce sunt contrapunctate de apariții insolite, precum aceea a „gerului rusesc”: „vântul iernii fluieră stâlpii cerdacului / soarele orbitor suflă rece al dracului // sticlos peisaj stă nemișcat între pleoape, / încețoșat de aburul tusei bolnave // șfichiul de bici pișcă obrazul uscat, / dorul de ducă la ușă rămâne blocat // prost ai venit, ger rusesc: / m-ai crispat”. Rian Roman nu trișează, nu îngăduie artificialul, chiar dacă uneori e nevoit să rabde, alteori răbufnește: „Eu nu mă resemnez”; pe fața sa alunecă grimase ludico-ironice, într-un final volumul echivalând și cu o sarcastică așezare în ramă a spațiului în care ne luptăm – „spațiul e ca o veche marmeladă”.
Cum arată de fapt Rian Roman, cum arată poeții? – „A curățat atât de bine cetatea / de toți cei ce se plimbau, la pas și agale… / Până și furnicile de la umbra ierbii / se mirau că nu mai văd de o vreme poeții, / plimbându-și încet, posac, resemnați / versul lor gol pe alei și trotuare” („În pas de marș”). Deși rareori apelează inclusiv la registrul „volumetriilor” voit deformate, cumva coborând în caricatural, scriitorul ține să amintească de condiția înaltă a poeziei: „Dragi prieteni, vă cer un mic favor: / să m-ajutați să scot din mâl poezia, / să o redăm mulțimii ca decor, / ca-ndrăgostiții oameni s-o învie” („Vă cer un mic favor”). În forme explicite sau care se insinuează cu pricepere, versurile lui Rian Roman ne arată că poezia este un act de rezistență și un gest de iubire. Nu e doar o simplă succesiune de cuvinte așezate frumos, ci o mână întinsă către celălalt, un mod de a-l trezi din letargia cotidiană. Așadar, Rian Roman e un autor ce îngăduie surprize, poate chiar o anumită boemie, demn de toată atenția. Vorba domniei sale: „Am rezervat un continent / Pentru vacanța mare / E plin cu arbori de cafea / Jeleuri, scoici și soare. / Am rezervat o masă lungă / La un restaurant / Ca să cinăm la capete / Singuri, stamppot, în stil flamand”. Să îl avem în atenție!