Viorel Savin – „Mărturii sub presiune”

Numele lui Viorel Savin nu e necunoscut pentru literatura contemporană de foarte bună calitate. O fișă bio-bibliografică ar fi imposibil de găzduit în paginile unei reviste culturale. Numeroasele inițiative, proiectele desfășurate în diferite „arii artistice” dar, în primul rând, cum altfel, volumele tipărite, volume ce au născut de-a lungul timpului comentarii critice extrem de pozitive, compun imaginea unui creator de succes, a unei conștiințe interesate deopotrivă de mersul societății în întregul ei. Deloc facil, autorul inventariază elementele pline de venin și ipocrizie ale prezentului, din dorința de a contribui la un soi de vindecare colectivă. Opera sa, o oglindă fidelă a realității, nu se ferește să expună rănile, dar o face întotdeauna cu o subtilitate și o profunzime care îndeamnă la reflecție, în niciun caz la resemnare. Este, așadar, un scriitor angajat, a cărui voce se impune prin autenticitate și prin forța viziunii sale artistice. Așa l-am cunoscut în primul rând pe dramaturgul Viorel Savin, așa l-am reîntâlnit ulterior, cu prilejul „romanelor din B”, demonstrând și prin arhitecturile narative aceeași vigoare în a surprinde esențialul, de a genera personaje cât se poate de vii, care străbat condiții și registre stilistice diferite. De altfel, o spun răspicat, ce mă atrage la scrisul lui Viorel Savin e ironia atent dozată, rețeta aparte de a combina dramaticul cu ludicul, parodia, bufoneria. Dar jocurile sale nu sunt – se va fi înțeles deja! – deloc gratuite; ele amintesc de sensul primar al caricaturii, pentru că lasă posibilitatea lectorului de a percepe la justa valoare diformitățile unor existențe ce nu (mai) pot fi tăgăduite. Pe Viorel Savin îl poți citi și din fotoliul unui estet, însă o asemenea lectură nu ar întâlni pe deplin intențiile autorului. Recunosc că am lăsat până acum într-un plan secundar „cartea de poezie” – i-am citit mai degrabă versurile ca prelungirea unui anume tip de discurs, ca o reflecție, neașezându-le în poziție centrală. Dar „Lamentația fructelor” (Editura Plumb, 1994), romanele în versuri, merită o discuție aparte – iar gândul acesta a prins contur mai ales odată cu noul volum „Mărturii sub presiune”, apărut în 2025 la TipoMoldova.
Într-un interviu mai vechi, întrebat ce mesaj și-ar dori să transmită cititorilor, Viorel Savin răspunde simplu dar provocator: „Am un răspuns teribil: să mă înțeleagă pe mine”. În fapt, aceste „mărturii sub presiune” sunt generate de un mod de auto-percepere, din mijlocul unei lumi ce pare să nu mai aibă organe de receptare pentru dreptate, firesc, frumos. Închise în haine de bocet, elegie și strigăt, poemele autorului îndrăznesc indirect să reconfirme speranța, încrederea că peste toate se va așterne undeva cândva un echilibru, o armonie a cărei prezență nu ar putea fi confirmată nici măcar prin forța de expresie a limbajului artistic.
Volumetria volumului e consfințită de prezența a două coloane / cicluri, așezate parcă în oglindă: „Lamentația fructelor” și „Exilat în strigăt”. Dialogând, ambele expun, strigă zbaterile și frământările unui individ lucid, cu mult discernământ, deși nu cădem în capcana de a crede că sacrificiul este condiția inerentă a unei trăiri autentice. Presiunea nu e, după cum lesne s-ar putea crede, venită din exterior, ci e consecința unui joc grav-teribil capacitat de propriile lupte interioare, de dialogul constant cu sine dar și cu, ce-i drept, o lume adesea ostilă. Este presiunea autoimpusă a conștiinței care nu se poate sustrage responsabilității de a vedea, de a simți și de a exprima adevărul, oricât de dureros ar fi acesta.
Primele versuri stau în volum sub semnul unei arte poetice, mă refer la „poem despre mine”: „femeia mea plânge / iradiază liniștită / un fel de lumină / transmisă de mult / din femeie-n femeie // țărâna… / se bucură pământul: / cineva se întoarce în el / atât de firesc / și de sigur // remușcare? / nu mă cunosc? / mă retrag / să scriu poemul acesta / despre mine” Partea a doua a poemului dezvoltă condiția aparte a creatorului într-un joc vicios al apropierilor și depărtărilor. De altfel, această condiție a creatorului este o temă recurentă, apărând când explicit, când insinuându-se în „realitățile lirice” ce structurează puterea de exemplificare: „spre ținutul memoriei… / de teamă / rostogolindu-mă prin trecătoare. / lumină tu, / brumă bolnavă pe cărări terminate!…” („alt poem despre mine”). La Viorel Savin cuvântul funcționează adesea precum un laser, are rațiune și mai ales o funcție precisă: „adun cuvinte / pe ales. / cu grijă / le cioplesc / le lustruiesc – / înțeles neînțeles / dar când să le îmbin // precum sepiile / printre pietre în adânc de gând / după emoții se-ascund / le pierd!” (Strigăt 8) Între zgomotul lumii și propriile tăceri, omul caută pe mai departe răspunsuri, seria poemelor „Strigăt” contrapunctând în esențe ultimative un drum asumat rațional. „Observațiile unui măr uzurpat” desfășoară de fapt povestea dintotdeauna a omului condamnat la suspiciune: „a montat pluviometrul / să măsoare câtă sevă consum / a montat giroscopul / să afle ce adiere îmi place mai mult / m-a stropit cu ape lustrale / să nu am / alt dușman în afară de sine // se strecura pe sub crengi / se ascundea pe după trunchiuri de pomi – îl pierdeam din vedere din locul meu incomod / Omul / condamnat la suspiciune. // m-a trezit în fiecare dimineață / să râd primul în raza de soare / a îndepărtat frunzele în care visam / pentru ca roua să-mi verniseze zâmbetul. / m-a rupt / și s-a prins cu funia de creanga tatălui meu / dorindu-și / Pasărea mea pentru sine…”; din același registru e și „În șoaptă” care ne vorbește despre păcatul neasumat (și adesea dus le extrem) al curiozității. Noduri puternice, stabilind legături de o trăinicie rar întâlnită, bijuteriile „sâmbur” vin parcă dintr-o altă lume, superioară: „fructul / adevărat / moare / încolțind” („sâmbur I”), „pomul / se mângâie singur / în zborul păsărilor / de zi / și de noapte” („sâmbur II”), „în odaia / de neînțeles / putrezesc în parfum / și dulceață” („sâmbur III”).
Partea a doua a volumului, cea care consfințește condiția unui „exilat în strigăt”, m-a dus motivat cu gândul la poetul Ovidiu, cu care, dincolo de timp, Viorel Savin stabilește legături evidente. La Tomis, Ovidiu se confruntă cu o realitate dură și ostilă ce a presupus izolarea geografică și culturală, singurătatea și dorul de casă, umilința și speranța deșartă, poate chiar incapacitatea de a se face înțeles. Deși în mod evident Viorel Savin e un nume validat în literatura contemporană, prezent în cetate, totuși, cumva paradoxal, în moduri și proporții diferite, creația sa „investighează” aceleași interioare. Dar așa cum se întâmplă și la Ovidiu, forța creației echivalează cu o cale de a supraviețui. Dincoace, la Viorel Savin, „incapacitatea” de a se face înțeles are alte explicații ce țin de condiția etică / statutul moral a/al celor implicați. Totuși, sunt de acord, poate fi o barieră care să amplifice sentimentul de izolare și inutilitate. Cum altfel să ne explicăm asemenea decupaje: „urmez temător / drumul întoarcerii în ierburi. // trebuie să-mi uit adolescența / ca să vă întâmpin / cu brațele deschise / nu pot să explic / de ce în mine există / locuri închise de frică. // aveți atâta nevoie / să credeți / că mor trist… / însă eu / vă dezamăgesc și ridic / cu infinită bucurie / piatra ce mă lovește! // obligat să supraviețuiesc cât lumânarea / încă așteaptă pe noptieră / să-mi lumineze ultimul drum / îmi strig disperat adevărul!” („Drumul întoarcerii – cuvânt înainte”) sau „ochii obosiți de dispreț / vi-i coborâți asupră-mi / doar din nevoia perversă / de a evalua / cât mai pot suporta / împunsăturile arătătoarelor voastre!” // recunosc că gem indecent de durere / înghițindu-mi plânsul / pe nedrept acuzat”… („Supraviețuire”)? Aparte sunt „Patria perfectă” și „Bătrâna”, două poeme „închinate” patriei, chiar dacă, și aici, sunt posibile mai multe unghiuri de receptare a mesajului.
„Mărturii sub presiune” este, așadar, o carte de forță în peisajul literar actual, o demonstrație a modului în care poezia poate oferi o busolă morală într-o lume abrutizată. Prin vocea sa, pătrunsă de ironie și luciditate tăioasă, Viorel Savin nu doar că își asumă rolul de mărturisitor al prezentului (său), ci își invită cititorul să își întrevadă propriile neputințe. În orice caz, este o lectură care provoacă mai întâi o rană, chiar dacă, probabil la final, se erijează într-o confirmare a forței neclintite a poeziei de a da sens și speranță în cele mai aspre condiții. Poate mai ales aceste „mărturii sub presiune” ne facilitează întâlnirea cu un Ovidiu modern, exilat nu geografic, ci în ciudata complexitate lipsită de sens și adesea indiferenta lume contemporană.