Valeria Manta Tăicuțu – „Marea sarcastică”

Din punctul meu de vedere, poezia Valeriei Manta Tăicuțu nu se pretează unei lecturi pe „etape”, chiar dacă în cursul anilor posibilitățile de exprimare artistică s-au dovedit a fi numeroase și, desigur, turnate într-o notă specifică. Parte a unui tot ce a dat și oferă sens în continuare unor direcții și crezuri culturale, suita volumelor de poezie devoalează trăirea netrucată a unei conștiințe angajată până la capăt în decriptarea misterelor înconjurătoare. E drept, spuneam și cu altă ocazie, avem de-a face cu mărturia directă a unui suflet aflat (dilematic arghezian) în căutarea propriei condiții ontologice. Alăturarea unor decupaje ale realității sunt doar puncte de plecare într-un excurs ce vizează conștientizarea țintei finale. Eul liric se zbate să reziste în fața mercantilului, a unei lumi postmoderne ce se prosternează rupturii și a tot ceea ce este fragmentar. Deși adesea tonul e grav, poate chiar auto-acuzator, se simte cum autoarea retrasează cu pricepere, tușă cu tușă, delicatețea și inefabilul ființei ce se află sub restaurarea continuă a lui Dumnezeu. Cale regală a culturii, cartea în sine trebuie să se erijeze în mijloc suprem de cunoaștere.
„Citește, Ulise, și plângi” (Ed. „Premier”, 2005), „Regatul baroc” (Ed. „Timpul”, 2006), „Laudate Dominum” (Ed. „Valman”, 2012), „Copiii plictisiți ai întâmplării” („Editgraph”, 2013), „Vânătoare de îngeri și crini” („Editgraph”, 2015), „Rugăciuni din orașul cel orb” („Edigraph”, 2017), „Anotimpuri de plumb” („Editgraph”, 2019) și iată, acum, „Marea sarcastică” („Editgraph”, 2022) par a avea forța de a construi ziduri trainice cu rolul de a întemeia un polis nou, un loc unde armonia, bunul gust, considerentele morale să fie criteriile ordonatoare. Și aici, poemele Valeriei Manta Tăicuțu stau sub semnul întrebărilor în parte retorice. Dacă cu prilejul „vânătorii de îngeri și crini” puneam în evidență o dualitate a rostirii, un clivaj mimat perfect, la care autoarea apela tocmai pentru a așeza în antiteză frumosul / normalul și grotescul / deviatul („poate că zăpada nu e atât de adâncă, riscăm un înec / în albul perfid, cu cercuri de fântână înfipte în el / dacă rămânem acolo, ne vor trece cândva / izvoare gemene printre rădăcini, / vom ghici în izvoare soarta coroanei de sus, / umbra ei peste pietre când soarele / va crește în aur bolnav / noi riscăm un înec, zăpada ne șterge urmele, / toate valurile ei au în matrice zborul sinucigaș”), acum – în împărăția caprifoiului – tonul se ascute și condamnă tot ce e atins de kitsch și promiscuitate. Realități ancestrale, dezvoltând dincolo de timp o simbolistică proprie, pădurea și marea își conjugă trăirea în răspărul unei civilizații fără discernământ. Așadar, acolo, dincolo de pădure „e marea sarcastică, un fel de turn Babel / al valurilor care vorbesc limbi amestecate marinărește, / legate cu noduri trainice de toate catargele scufundate în două milenii și chiar mai mult / pădurea și marea ca două surori se privesc peste dâra / aceasta de pensiuni hoteluri vile corturi șandramale / acoperite cu stuf, și umbrele decolorate, zdrențuite continuu de vânt, în zbenguielile lui toxice de la valuri la frunze și înapoi, prin îngrămădirea urbană / inutilă de adăposturi…” („ca două surori”). Aici și acum, distanța față de cele pline de temei pare atât de mare, încât de la un capăt la altul, cotidianul e străbătut de spaime și rețete cu rezonanță apocaliptică: „nici deșertul nu mai e același, nici canonul, nici ispita / aici e împărăția caprifoiului, dezordine în / verdele spălăcit al unei primăveri întârziate / mai vine vântul gunoier, cu alaiul lui de hârtii și plastic, și nisip, înfiorând amiezile / mergem cu măști peste gură, ca să nu se spurce cuvintele, / să nu alunece înapoi otrăvite…” („sub măști”). Da, suntem la capătul pământului, da suntem printre boli fără nume, în regim de breaking news, într-un infern unde pare că la nesfârșit se joacă proasta comedie a condiției umane. Azi, ca și altădată, „nebunul nostru a lăsat nebunia / cu limbă de moarte altui nebun / și acesta atacă tot, încă n-a slobozit nucleară, dar nu-i timpul trecut: cimitirele așteaptă, / tot mai pline de porumbei ai păcii flămânzi” („ce tineri eram și ce proști”). Prins / întemnițat în propriile neputințe, omul nu mai are tăria de a duce pe mai departe singurul război pe care l-ar fi putut câștiga; nu mai are intuiția luminii și se proclamă el însuși piatră unghiulară: „tot mai orbi deveneam, creșteam, celule canceroase / pe scheletul metalic al lumii / și Domnul trecea întorcând capul, nici măcar pedepse nu / mai trimitea, dar nici speranță și nici iubire / alegea să ne uite și chiar ne uita” („sacrificiu”).
Discursul poetic are curajul de a augmenta o întreagă gamă a cenușiului, parcurgând ținuturi deșertice, câmpii fără poeți – o lume lipsită de orice orizont, în care ne individul își autoinvalidează dreptul la viață ori viitorul: „copiii noștri sunt uciși, iar noi stăm la porți, / trăgând din țigară, privindu-ne ghiulurile, în timp ce / pe smartphone galopează fete călare pe jocul / de-a dezbrăcatelea…” („lumea cea mică”). Dacă altădată sonetele(-psalmi) semnate de Valeria Manta Tăicuțu compuneau o muzică bizantină – nu în sensul de monocord -, ce personal mă ducea cu gândul către zona monastică, „marea sarcastică” nu oferă auzului decât frânturi disonante, zbateri de-o clipă, tensiuni care urcă dinspre cele mai întunecate interioare – e maniera autoarei de a trage (probabil) un ultim semnal de alarmă înainte de „foc și pucioasă”. Totuși, așa cum lăsam să se înțeleagă, autoarea în discuție rămâne ancorată nu în „preaplinul nefericit” al orizontalității, ci în armoniile tari ale unui suflet ce nu mai poate fi întors din drumul asumat. Spre finalul volumului se află două bijuterii – „pascală” și „psalm” – care reînveșmântează sensurile vieții: „biserica fără clopot se leagănă, cruce de corabie, poleită cu / sare, cu rouă și lacrimi de sfinți, se leagănă odată cu / leagănul din miezul ei cald, unde vine să doarmă / Domnuleț și Domn din cer, / fiul înlăcrimat al spațiului și timpului și-al durerii ispășite / atunci dinăuntru se aude ciripit voios de primăvară, dar și / tânguit de cocori care pleacă toamna spre altceva / se aud cântări și păsările nu știu / cine cântă și cine mai ascultă / bate chiar și-un clopot, nevăzut și nepipăit, / ca o rană de suliță” („pascală”).
Deși nu ocupă prim-planul, tema creației și rolul artistului străbate conținuturile volumului, contrapunctând de fiecare dată seria dezamăgirilor resimțite. De altfel, cartea se deschide cu o ironie amară, cu versuri pline de un sarcasm tulburător. Decupez măcar: „am ascuns toate oglinzile mici, pe cele mari le-am acoperit cu lințolii cearceafuri fețe de masă uzate, / nimeni nu mai trebuie / să se vadă, sănătatea psihică vine când uiți cum arăți, / când scapi de grija ta și te ocupi de cea a vecinilor fluturi, / a vecinilor nori, a vecinelor valuri / măreț este războiul, nu faci doi bani pe lângă el / măreți sunt conducătorii secreți de prin buncăre, / ei comandă / șoarecilor cârtițelor și trimit clipuri frumoase pe Facebook / și tu, cu telefonul mai scump decât tine, te uiți și-i admiri, crezi tot, / credința n-a omorât pe nimeni, cel puțin / în ultima sută de ani” („credință”). Clipa prezentului e interesată de politicile înguste, de corectitudini nefericit-deformate de alții, mereu alții – a se vedea „punctaj didactic”, o saga cu inși ce miros a formol, cu destine pe jumătate împlinite. Se trăiește printre ei, în mahalaua săracilor, unde se fabrică la foc continuu poeme de o calitate îndoielnică ce „ies din matrițe de lemn și de fier, / se usucă la soare ca niște chirpici”. Însăilările lor seamănă „cu poezia poeților / dispăruți doar la exterior, tot cuvinte puse unele sub altele, / dar golite de sens, / îmbinate stângaci”. Ce sens ar mai avea atunci – se întreabă retoric – arta adevărată ori greața pe care o resimte Poetul în fața tuturor acestor anomalii ce au avut forța diavolească de a fi răsturnat sensurile firești. „Poetul pe toate le vede, merge el strâmb, dar vede atât de drept și de tragic” – cât de mult ne amintește de prințul „nopții de decemvrie”… O notă superlativă și pentru „aripa”, un poem echilibrat, de o senzualitate frustă în care încap sugestii întreite, aducând în același loc mitul păsării Phoenix, umbra lui Icar, cât și amintirea eminescianului „Memento mori”.
Atentă la toate detaliile, Valeria Manta Tăicuțu vine de această dată cu un soi de bestiarum închis în note de sarcasm, ironie amară și crochiuri demascate. E o nouă incursiune în bolgiile sufletului uman, cât și o recalibrare a propriului statut existențial. „Marea sarcastică” e într-un final discurs despre libertate, în condițiile în care eul liric reușește să evadeze din convenții și falsitate.