Violeta Savu – „O bucată de zi în mijlocul nopții”
Primul reflex a fost să mă gândesc la „Clar de lună”, celebra sonată a lui Beethoven. Mi-am dat totuși seama că apropierea pe care o făcusem odată cu cea dintâi lectură nu acoperea cel mai bine emoția interioară prilejuită de lectura volumului de poezie abia apărut la Editura Tracus Arte, sub semnătura Violetei Savu și că ar trebui să caut mai departe, ținând cont ceva mai fidel de reverberațiile / corespondențele pe care versurile le-au născut. Dar am rămas în universul beethovenian, mai precis asupra „Sonatei pentru pian nr. 8 în do minor, Op.13”, „Patetica”. O lucrare la rândul ei celebră, cu o dinamică emoțională distinctă care trimite către patosul profund al experienței umane, către suferință, luptă și, în final, către o formă de resemnare solemnă, dar nu lipsită de speranță. Este o explorare a marilor drame ale vieții, de la tristețea sfâșietoare a unei pierderi, până la curajul de a merge mai departe, oglindind complexitatea emoțiilor umane într-un mod grandios și atemporal. Iar mai presus de toate se înalță cel mai nobil sentiment, cel al iubirii. Prima mișcare (Grave; Allegro di molto e con brio) începe cu un Grave lent, solemn, aproape o interogație existențială, urmat de un Allegro di molto e con brio rapid și furtunos. Această introducere dramatică și tensiunea continuă pot fi înțelese sub forma fundalului vieții cotidiene, o viață de-a lungul căreia lucrurile mărunte sunt încărcate de o greutate emoțională, de „presiunea” existenței. Este confruntarea cu realitatea, cu provocările inerente ale vieții, înainte de a se adânci în aspecte personale. Spre deosebire de „Clar de lună”, unde primele „lucruri mărunte” sunt idilice, aici acestea sunt deja pline de patos și tensiune, pregătind terenul pentru dramele care urmează. Partea a doua, Adagio cantabile, este un moment de o frumusețe copleșitoare și o melodie profund emoționantă. Această mișcare trimite de obicei către iubirile pure și intense, dar (în oglindă!) și către pierderile profunde, pricinuind dorul, melancolia și arătând vulnerabilitatea sufletului. Are o „calitate meditativă”, un moment de pauză în fața furtunii vieții, dar care poartă ecourile patosului. Finalul, Rondo: Allegro, revine la tema agitată a primei mișcări, dar cu o energie diferită, ciclică, și cu momente de disperare întrerupte de raze de speranță. Este o luptă continuă din care se naște certitudinea victoriei, apariția luminii după întuneric, reîntoarcerea la esența existenței – iar asta se face printr-o conștientizare profundă a tuturor încercărilor și obstacolelor parcurse. Nu este o înviere idilică, ci mai degrabă una obținută prin luptă și totuși o acceptare a condiției umane, o deschidere către transcendență, către „lumea de dincolo”, văzută ca eliberare finală. Rondo-ul, cu tema sa recurentă, poate sugera ciclul vieții și renașterea constantă a speranței.

Cu prilejul unei cronici anterioare, la un alt volum al Violetei Savu, admiteam că destinul ciudat al poeziei e să își prefigureze din „atocmiri” frumusețea, să își recupereze taina propriei ființări din „franjurii” unei lumi distorsionate-n de cele mai multe ori în spectrele negației. Prezentul nu poate conta însă la acest nivel decât sub forma unui simplu reper. E punctul de la care se pleacă de-a lungul unui vector al străluminării, al efortului creator de a susține prin imagini armonioase un tărâm edenic care cere să fie cunoscut. Cred că toate aceste constatări rămân… valabile!
În sfârșit, „O bucată de zi în mijlocul nopții” vine să întregească felul în care o descopăr dinspre un volum către altul pe Violeta Savu. Cu un discurs ce presupune fațete complementare, mizând pe contraste emoționale intense, experiența lecturii facilitează, cu voia autoarei, diferite ecleraje, așezând în unghiuri și intensități variate spectacolul vieții: „Iubim ceea ce este în imediata noastră apropiere. / Ce este la distanță mai mult se îndepărtează. // Ne înfricoșează lumina plăpândă a primăverii. / Mă întristează că nu-i mai simt mirosul de mosc… („Ecleraje”). Iubim, așadar, cel mai adesea, doar ceea ce ne este cunoscut, omul de-aici-și-de-acum fiind mai degrabă incapabil să lase loc visării, fiind îndrăgostit de conveniențele existenței, implicit trădând un soi de comoditate perdantă. Aceasta este doar rama pentru că, într-un fel, tot ce va urma în volum se așterne în fața cititorului în forma unei poezii de o armonie absolută, al cărei mesaj e interesat de rosturile și chipurile speranței, firescului etern: „…Aștept ca între noi să se împrăștie uniform / praful alb al sării crude. Împreună / am stat sub cerul plin de stele. / În afara noastră / era liniștea. Ascultam. Cineva povestea / cum a fost creat Universul. // Eram întregi / vii / buni / sinceri / Eram… nu mi-e teamă să spun: sentimentali…” („Nu știu cum să îți zic”). Spațiul poeziei este de o eleganță subtilă și de un diafan care se simte cu fiecare strofă. Fără nicio mască, dezinteresată la o adică de artificii literare care să complice inutil, Violeta Savu știe să se bucure de miracolele aflate-n cale. Citând-o, sunt convins la rândul meu că dacă „poți vedea Steaua Polară, atunci toate sunt posibile”… iar de aici și până la o suavă invocație, distanța e de-a dreptul insesizabilă: „…Într-un oraș străin, / am căutat liniștea în prima biserică. // După întâia noapte, în fața sfintei / cu chipul de os și pielea de pământ, / am stat amândoi. // El a fotografiat-o din unghiuri diferite. // Eu am rugat-o să facă o minune / și cerneala de animal marin / a iscăliturii mele să se întindă / în același timp cu mângâierile / pe buricele degetelor lui. / Să nu mă poată șterge, să nu mă părăsească. // Poate nu se va împlini, / dar ceva tot va rămâne. / După developare, / amprenta invocației.” („Cerneală sepia”) O poezie precum un porțelan atent filigranat, peste care lumina se revarsă scoțând în prim plan nostalgii – uneori amare – ce nu lasă însă loc deznădejdii. Actul confesiv notează întreaga gamă a celor încercate, artefactul poetic nefiind cosmetizat, așa cum probabil am lăsat deja să se înțeleagă. Ca un răspuns al căderii de o clipă din „Bizar nu înseamnă frumos” („Când ochiul exterior vede mai mult decât lăuntricul, / mă tem de forța luminii tăind în lamele valurile, / spumegând pe suprafața unei ape până atunci stătătoare. // Plaja lacului este neagră și castele de nisip se încovoaie / sub mormane de alge uleioase. / Îmi acopăr buzele într-o înspăimântată mirare. De pe degete gust otrava întunericului: / Depresia.”), avem prefigurată o cupă a încrederii cu funcție taumaturgică: „Am descurajat rana să-mi intre în piept, / am scos-o în lumina soarelui și am privit / arderea ei cu fast, / deși era atâta liniște / cât poate cuprinde o bucată de zi / în mijlocul nopții. // Rana se cicatriza treptat, / strecurându-se în litania / celui care cerșea să vadă lumina” („Descurajare”). În întreg edificiul, poate locul cel mai plin de lumină este cel mărturisit în „Aici, aievea”, un joc între apropieri și depărtări pe axa (mai puțin îngăduitoare) timpului care recompune chipul prețuit al mamei, motiv recurent de mare forță în universul Violetei Savu.
„Linie de noapte” e, cred, o artă poetică, chiar nevoia de a circumscrie un crez / un mod de a fi. Iar dacă „Poarta deschisă” îngăduie și câteva note (auto)ironice, jucându-se cu și între minusuri și plusuri, „Poarta încuiată” e joc psihanalitic ce se continuă în „Uși, ferestre, cheie”. Decupez: „Poarta era încuiată. Grilajele forjate, ostile, / soneria, de pe stâlpul cu capiteluri albe, defectă. // În liniștea nopții, mă fixau ochii hipnotici / ai câinelui negru. Desprins din vis, paznicul / s-a apropiat și a deschis poarta. / Bărbatul cu care eram a intrat în curte, privind continuu în spate, spre mine, intens. // De resorturile mele interioare se fixau / mecanisme puternice de separare. / Până când în mine, pe mine, / cu tăcere m-am închis. // Iubitul meu, acum am curaj să îți scriu, să îți spun: / atunci tu trebuia să mă recompui, în sens invers / de cum o faci cu femeile ce-n frize de biserici / le șlefuiești.” („Poarta încuiată”)
Construit tripartit („Cicatricile zilei”, „Genele albe ale nopții”, „Mai mult decât vegetal”), amintind de forma sonatelor menționate, volumul Violetei Savu are o muzicalitate intrinsecă, îmbrăcând totul în forma unei călătorii (prin triumfuri și clipe de îndoială) sculptate în sunet și cuvânt. Bine dimensionată, cu un număr mai mic de texte dar cu o încărcătură și pricepere de bijutier, cartea în discuție aduce aminte de un drum în lungul căruia adevărul va fi revelat: „Dacă ai ales același drum cu al samariteanului milostiv, / curând, un bandaj îți va înveli neatenția pașilor” („Pietre inofensive”). Îmi aduc aminte că pianistul Alfred Brendel era convins de faptul că „Beethoven a conceput sonata ca pe un jurnal intim și public, un document al luptei spiritului împotriva materiei”, în timp ce Arthur Rubinstein vedea aceleași sonate ca pe „Vechiul și Noul Testament al literaturii pentru pian”. Asemănător, păstrând proporțiile și plecând mereu dinspre particular, textele Violetei Savu sunt adevărate partituri introspective, scrise cu precizia și nevoia de adevăr a sentimentului care scoate la suprafață ecouri ale căutărilor aflate permanent între ceea ce va fi fost și ceea ce se întrevede la linia orizontului.