„Altminteri nici n-am fi trăit”
Scriam în urmă cu mult timp despre debutul fericit al Mirelei Bălan, un debut pe care îl așezam la acea vreme sub semnul unei senzualități regăsite în poezia contemporană, scriam implicit despre „inerțialitatea” existenței care devenea din ce în ce mai edulcorată în marasmele unui erotism în parte devoalat. Trezite dintr-un somn adânc, obiectivate voit în categoria diafanului, poemele propuneau o înșiruire de portative din unda cărora sonurile se cufundau pentru încă o dată în tainica matrice a aducerilor-aminte. Mergând în linia volumului, descopeream cum în semiotica ființei, viața însăși trebuia reținută sub forma unei redescoperiri continue: „ochiul neostoit în căutare // cu aripa-i întinsă zvelt / abia ating pielea lucrurilor / atât de banale / atât de cunoscute // totuși mereu în altă nuanță / de nerecunoscut / stârnind / sărutul…” („nesocotind memoria lucrurilor”). Deși semnatara versurilor a continuat (inclusiv în paginile volumelor ce au urmat) acest drum al propriilor căutări și al nevoii intrinseci de a conferi sens plenar existenței, politicile nevăzute ale propriului destin aveau să „așeze” o ruptură în calea pe care și-o imaginase. Astfel, ultimul volum de versuri – „Altminteri nici n-am fi trăit”, Casa Cărții de Știință, 2023 – e radiografia extrem de fidelă a receptării (în registru liric) unui eveniment la limita tragicului care a provocat o suferință de neașezat în cuvinte, întru totul comparabilă cu aceea a eroinelor din tragediile antice. Forța cu care o veste cumplită inundă obișnuitul prezentului este expresia cea mai ticăloasă a unui destin imposibil de controlat, la orizont apărând mai degrabă irațional necesitatea de a accepta vina tragică. Doar că în cazul Mirelei Bălan vina tragică nu e acea hamartia din „Poetica” lui Aristotel, ci devine ea însăși expresia unei sensibilități adesea paroxistice ce trebuie nuanțată. Sigur, forțând o comparație, ca și în tragedie, personajul re-întruchipat liric în volumul de față se definește pe o structură sufletească nobilă. O asemenea constatare lasă loc ideii că tragedia este dată sau, în sfârşit, se declanşează doar la caracterele superioare, acei inşi cu simţ etic accentuat, pătrunşi de exerciţiul permanent al „conştiinţei bune”. Mirela Bălan e din această rară categorie! Pe de altă parte, mi-aduc aminte de minunatul eseu al Ilenei Mălăncioiu, „Vina tragică”, în cadrul căruia era cu claritate argumentată ideea că „Tragicul nu este o categorie estetică, ci o categorie mai largă a spiritului, sfera lui de manifestare cuprinzând și viața reală, și cunoașterea, și arta tragică”. De justețea unei atari concluzii te poți convinge odată intrat în lumea Mirelei Bălan.
Încă de la început avem prefigurată această condiție „la limită” dar și o dublă nevoie (de celălalt, de adevărata față a sinelui) – „Și dacă ar ninge în mijlocul verii ca iarna./ Un halat alb mă îmbrățișează și încearcă să-mi aline plânsul./ Ca o mamă, pentru că nu este mamă. Nu a fost niciodată./ De asta, deși am urechea lipită de inima ei, nu pot s-o aud./ De asta, ridic brațul și-i prind brațul ca să nu plece./ Nu încă. Nu te îndepărta!/ Sunt un nou-născut care strânge cu putere un deget./ Nu-i dau drumul./ Pentru că instinctul îmi spune că e bine așa./ Că aici, în strângere, e viața./ Mi-e bine cu hohotul ăsta de plâns în brațele ei.” („Nu te îndepărta!”), pentru ca mai apoi poezia să lunece către un narativ al instantaneelor suprapuse: „Elicopterul a aterizat. Ambulanța e deja aici, iar dispecerul de la sol îi face semn să se apropie. E teribil de cald. […] În ambulanță ești tu. Accidentul (zborul frânt) s-a produs de mai puțin de o oră…” („Încă nu știu”) O asemenea „ruptură” declanșează ieșirea dintr-un univers ce părea cognoscibil. Aici, jos, nu se mai trăiește ci e declanșată teroarea. Aici, rămâne teribil de cald – căldura ca un reflex al unor coordonate damnate. Parcurgând textele îți vine să întrebi câtă inimă și câtă rațiune întâlnim? sau și mai abitir: avem voie să privim prin sita criticii literare un asemenea eveniment, o asemenea zbatere? „De asta nu se termină” propune un sincretism inedit: dragostea, atașamentul, dar și ura, revolta în fața unui „mit” prea vigilent, pentru ca atitudinea din „Mai departe” să se apropie de condiția psalmistului care își strigă neputința în poezia modernă: „Între toți însă, doar eu./ Doar pe mine./ Mă vei țintui cu genunchiul pe gât./ La pământ”. Băiatul de catifea din „Lucruri străine” e chipul cel nou care se naște din suferință: „Încerc să-mi aduc aminte (sau să accept?) măcar un amănunt al realității în care mă mișc. Să-mi răspund măcar la o întrebare. De ce? Cum? De unde? Și singurele cuvinte ce-mi vin în minte sunt inima băiatului de catifea”. „Bucuria nimicului” toarnă plumb într-un univers ce pare a fi fost pierdut definitiv dar, asemănător Antigonei, ființa lirică pleacă din noapte către viață: „Noapte neagră. Mată. Mută. Simt inima zvâcnind. Nu mai era vis. Simt respirația, maratonul aerului înăuntru, în afară. Bucuria nimicului în viață”. Și totuși aș spune fără a mă aventura prea mult că poezia Mirelei Bălan e una mai degrabă a tăcerilor (care se dovedesc mai grăitoare decât orice), precum „Martor tăcut”, „Iubire cu gura deschisă”, „Și mai clar” (aduce aminte de Martin Buber). Tăcerea închide inițial implozia și apoi reconstrucția, până la pârgul trăirii.
Chiar dacă tensiunea trăirilor ajunge pe culmi abia imaginate, chiar dacă de cele mai multe ori speranța poartă doar masca caricaturalului, Mirela Bălan pare să învingă acolo unde cei mai mulți nu ar fi găsit scăpare. În acest spațiu livresc în care s-a exercitat din plin funcția cathartică, în această lume a lui „altminteri nici n-am fi trăit”, sensul cel mai înalt îl oferă chiar metamorfoza pe care o suferă o „manieră de a fi”. Sunt prin urmare de acord cu Violeta Savu care observa pertinent pe coperta a patra că „…această carte tulburătoare nu este una pesimistă. Jurnalul poetic al Mirelei Bălan descrie o veghe continuă și dezvăluie, prin intermediul literaturii, într-un mod sensibil și rarisim, o putere nebănuită care face posibil un miracol”. Altfel spus, încărcătura tragică zguduie actul lecturii cât timp dispar din orizonturile privirii speranța, încrederea, interpretarea creștină.
Sunt sigur însă că un asemenea volum precum un „un coșmar infuzat cu frică” (Alexandru Jurcan) poate fi interpretat și din perspectiva „suferinței ca încercare”, mai ales dacă privim către motto-ul cu rezonanțe biblice sub care e așezat edificiul: „Foartă adâncă această strădanie de a/ desface giulgiul care leagă rana/ din care mă stropește/ Sânge”.
În linia înțelesurilor creștine, nevoia de a prețui suferința este justificată în primul rând prin faptul că Fiul lui Dumnezeu, venit între oameni, a îndurat patima și moartea pe cruce pentru mântuirea tuturor oamenilor, pentru readucerea lui Adam la starea sa originară. În multe locuri și în chipul cel mai concret, acest mod de a considera lucrurile s-a manifestat printr-o pietate centrată pe un adevărat cult al suferințelor lui Hristos și pe imitarea de către creștin a lui Hristos ca „om al durerilor și cunoscător al suferinței”. Astfel, suferința este nu numai primită cu bucurie, ci chiar căutată, ca o cale cu totul specială de mântuire. Dar, poate fără să o știe, Mirela Bălan e apropiată ceva mai mult de tradiția patristică a Bisericii Răsăritene, care nu ocolise și câteva din neajunsurile suferinței. Aici, suferința este rea pentru că n-a fost creată de Dumnezeu de la început, ea nu exista în Rai unde omul a fost așezat de Dumnezeu ca să se desfete. Spus răspicat, suferința nu ține de planul lui Dumnezeu și nici de natura umană, așa cum fusese ea plamadită de Dumnezeu. Evident, pricina suferinței este păcatul. Tot părinții răsăritului atrag atenția că de multe ori suferința e smintitoare dacă nu e strunită cu abilitate și cu mult discernământ. Mirela Bălan le are însă pe amândouă. Dintre bolgiile propriului prezent autoarea apare la final câștigată. Recunosc că am citit acest excurs cultural-existențial cu un filtru tripartit, cu o lentilă pe suprafața căreia s-au aflat irizări ale discursului religios, ale moralei kantiene și ale tragediei clasice.
Mă întorc la primul volum – „Un sărut mai adânc”. Dacă în acea „zodie” tema centrală a discursului era dată de conjugarea ipostazelor iubirii (erotism abrupt, capricii feminine, mimetisme conjuncturale), aici, în prezent, intenția poetică echivalează cu un strigăt ultimativ centrat pe nevoia de iubire, de a redescoperi acea stare unică, de a se contopi cu însăși „Taina”: „Ochii tăi se deschid și adună frumusețe./ Te dai ei așa cum se dă o lacrimă obrazului./ Nu știe a se împotrivi,/ Doar curge, curge,/ Lasă afară melancolia,/ Afară,/ Ca înăuntru, simțiri nebănuite,/ Neclare,/ Să-și adune din urmă/ Nectarul zilei de azi”.