Unde plecăm atunci când plecăm

Îmi aduc aminte că imediat după anii revoluției se auzeau multe voci care condamnau proza românească că nu a ieșit cu o impresionantă „producție” de sertar (era să scriu hectar), aruncând implicit umbre peste numele consacrate și adoptând un ton ultimativ; probabil, concertat sau nu, țelul era să spargă topuri, să răstoarne poli valorici, să redimensioneze așteptări, atitudini care, de altfel, vor da în imediat măsura întregului spațiu cultural. Nu știu dacă vor fi apărut cu întârziere sau nu, însă în prezent putem considera cu siguranță că nu sunt deloc puține scrierile memorialistice, romanele, poemele cu teme ce pleacă dinspre crudele realități ale anilor de după ‘50, când bocancul sovietelor a coborât animalic peste destinele oamenilor. Astăzi, o listă care să inventarieze toată această „zonă” ar impresiona, fără doar și poate! Respectând datele unei matrici existențiale, a unui mod de a fi specific românesc, literatura a răspuns prin propriile instrumente unor vicisitudini istorice; rămân totuși neidentificate până la capăt motivele pentru care literatura acestei negre perioade nu a produs schimbări semnificative în societate. Anchilozat de-a dreptul, românul pare să nu aibă nici acum „nas” pentru alegeri puțin mai fericite, orientându-se cel mai adesea după greșelile unora-altora.
Am întâlnit-o literar pe Narcisa Cîrligeanu odată cu romanul „Unde plecăm atunci când plecăm”, apărut la Editura „UP”, București. Păstrând proporțiile, aș spune că în întregul ei, cartea ne face cunoștință cu o formulă cumva autohtonă ce coboară din scriitura lui Andrei Makine. Topind printre rânduri mentalități revolute, destine frânte și împlinite, note de modernitate ce izvorăsc paradoxal dintr-o tradiție organic asimilată, volumul ne lasă la picioare povestea unei deveniri întru iubire, un loc unde destinele protagoniștilor se întâlnesc fericit în afara timpului, spațiului ori cauzalităților ce guvernează destine obișnuite. Deși deloc formulată explicit, teza autoarei pare să fie aceea că, atunci când iubirea conduce destinele, omul are acces la împlinirea totală, surmontând dificultățile vieții, anihilând vitregiile axei orizontale.
Romanul se află undeva la granița dintre real și plus-de-real, arhitectura dozând cu multă pricepere elemente din fiecare zonă. Formula este cea clasică, cu un narator mai degrabă omniscient, deși, atunci când este cazul, autoarea știe să jongleze inteligent cu alteritățile temporale. Inițial între trecut și prezent, Natalia Ștefan – eroina cărții – pășește și grație poveștii de iubire căreia îi dă sens dincolo de atunci-și-aici, împlinind sensurile tainice ale unei mitice „crengi de aur”. Citind această minunată poveste de iubire, nu te îndepărtezi prea mult nici de formule memorialistice, întrucât senzualitatea și plinul de energie al prezentului e generat cumva tainic de realitățile oprimante de altădată. Aș spune că principalul sentiment pe care cititorul îl poate încerca alături de eroină este cel al nostalgiei, derivat dintr-un „sentiment de rădăcini”, de apartenență curată la un popor cu tradiții și valori care se strecoară pe nesimțite în sufletul celui care ia parte la desfășurarea evenimentelor. Sigur, probabil deja s-a înțeles faptul că nu acțiunea propriu-zisă interesează în acest volum, ci deschiderile pe care le declanșează trările personajului / personajelor. Dacă aș ține să reprosez neapărat ceva autoarei, ar fi poate zona aceasta ușor „tabloitizată”, interesată de ceea ce am putea lesne numi cinema event: destinul Nataliei se împlinește total (urcând și pe scara socială, devenind doctor în neuroștiințe la una dintre cele mai importante universități din Marea Britanie), în timp ce Grig este poate cel mai îndrăgit solist al Royal Opera House. Prezenți într-un social care până la urmă nu le refuză nimic, cei doi coboară dincolo de înțelesurile firești către o temporalitate lor înșiși pre-existentă, un loc unde ființa rămâne interesată pe mai departe de a înțelege ce e iubirea și ce presupune acasă („a fost un Crăciun care a făcut-o să înțeleagă faptul că acasă e acolo unde te simți bine și unde ai lângă tine oameni buni cu tine chiar dacă nu-ți înțeleg limba…”), de merită să renunți la orice pentru statutul unui om hipercivilizat (vag anecdotic: „Poate sunt nebun, însă aici toată lumea este extrem de amabilă, dar numai până la sfârșitul programului” […] „Noi confundăm fericirea cu civilizația”) etc.
E o invitație la lectura unui edificiu despre rațiunile inimii, unde moartea se amestecă cu iubirea, curajul, dârzenia, cuvenita măsură, liniștea, aceeași singură epopee care cu adevărat contează, spusă de data aceasta cu convingere și abilitate, chiar dacă nu neapărat de un profesionist.