O nouă ediție a Crailor

Puține sunt cărțile care au născut atâtea pasiuni și au constituit punct de plecare pentru viitoare controverse precum „Craii de Curtea-Veche”. Publicat în 1929, rămâne una dintre capodoperele literaturii și limbii române, un exemplu cu totul remarcabil pentru un stil „căutat”, cu elemente constitutive din mai multe zone, un „vârf” estetic mai întâi de toate, propunând cititorului o galerie de personaje bine conturate, complexe, fiecare întrețesând propria poveste și alcătuind o personalitate puternică. Fără doar și poate, meritele lui Mateiu Caragiale sunt numeroase – au fost de altfel puse în evidență de studii importante, așa încât universul matein și-a multiplicat coordonatele într-un ritm ce te duce cu gândul la progresia geometrică. Stilul și atmosfera, temele abordate, chiar o anumită tensiune narativă mascată, registrele lexicale, simbolurile și aluziile implicite, caracterul de operă deschisă – toate se auto-instituie în argumente pertinente pentru un soi de fascinație ce a acompaniat generații și mode literare.
În paranteză fie spus, am revăzut la început de an filmul lui Mircea Veroiu – un regal! Propunând o adaptare literară care a păstrat coordonatele importante, recreând stilul vizual și în fapt adevărata atmosferă, producția cinematografică a avut puncte de tangență cu geografia intimă a vremurilor surprinse în roman, întrucât s-a filmat în zona veche a Bucureștiului, pe Batiștei, la Mogoșoaia, în zona Parcului Carol, apoi la Dunăre și chiar în preajma Cazinoului. E drept că au fost și voci mai critice cu jocul actorilor dar ele s-au topit printre volutele pline de înțelesuri tainice, pe care le-a provocat transferul dinspre literatură către arta cinematografică. Dar să închid paranteza…
Materialul de față îmbracă mai degrabă haina unei invitații la o nouă lectură a Crailor, semnalând o ediție cu totul și cu totul remarcabilă. Am așezat-o în imediata proximitate a ediției Humanitas, cea tipărită în 2015, care a beneficiat de ilustrațiile lui Răzvan Luscov. Totuși, de data aceasta, bucuria mi-a fost și mai mare, mai ales datorită faptului că vorbesc, iată, despre o apariție anastatică bibliofilă, volum îngrijit de Ioan Pintea și George Ardeleanu, ce adună în cuprins și un dosar critic matein. Cartea pe care v-o supun atenției a avut punct de plecare într-o ediție publicată în 1945 la Editura Coresi, îngrijită de Dinu Albulescu, Nicolae Steinhardt, George Tomaziu, tipărită în 446 de exemplare numerotate, numărul 225 fiind și martorul în desăvârșirea proiectului la acea vreme. Apariția volumului din 2024 a fost posibilă grație unui proiect editorial deosebit de amplu, inițiat și susținut de Biblioteca Județeană „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud, în colecția „Panteon românesc” (ediții de patrimoniu), colecție coordonată de prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române. Una dintre particularitățile ediției este și prezența a paisprezece ilustrații de George Tomaziu – pictor, grafician, memorialist, poet, intelectual rafinat, absolvent al Academiei de Arte Frumoase București (clasa Francisc Șirato), el însuși cu un destin de excepție – posibil subiect de film! -, închis deopotrivă în timpul celui de-al doilea război mondial , cât și în 1950, acuzat de spionaj în favoarea Marii Britanii. Despre desenele sale Pavel Chihaia nota la moartea lui Tomaziu: „Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale rămâne până acum cea mai frumoasă însoțire plastică a unei scrieri, alături de alte opere iluminate în Occident, un Cervantes, un Stephane Mallarme, un Dino Buzatti. […] Și la George Tomaziu, ca și la Mateiu Caragiale, găsim strălucirea veche a comorilor bizantine, povestiri care se întorc în răsăritul culturii noastre, siluetele cavalerilor de legendă pe decorul veșnicelor trăsături lumești și virtuților zgomotoase, orgoliile heraldice și pretențiile ridicule, această măreție și decadență a amurgului unui imperiu. George Tomaziu a interpretat pe Mateiu Caragiale ca pe ultimul mare scriitor bizantin…”
Încă din 2023, într-un articol din „România literară” (nr.1-2), Ioan Pintea atrăgea atenția asupra unei cărți rare, „greu de găsit acum în bibliotecile din România. O ediție de colecție, «bibliofilică» (termenul îi aparține lui N. Steinhardt), apărută la Editura Coresi în 1945. Lipsește din bibliografiile Mateiu Caragiale și nu e ușor de găsit în referințele și interpretările critice privitoare la Craii de Curtea-Veche. Și pentru noi, îngrijitorii acestei ediții anastatice, descoperirea a venit oarecum surprinzător. Surprinzător, citind, recitind și, redescoperindu-l pe N. Steinhardt, un matein împătimit, care a consacrat un număr semnificativ de texte lui Mateiu (incluse în acest volum), aflând, chiar de la el, date clare despre editarea ediției din 1945 (a se vedea scrisoarea din 1985, reprodusă în articolul semnat de George Ardeleanu, trimisă de N. Steinhardt directorului României literare)” („Predoslovie”). În același articol ni se precizează: „Mărturiile lui Steinhardt cu privire la Craii de Curtea-Veche sunt numeroase și, am spune, emblematice. Le găsim nu numai în textele critice, eseuri, interviuri, completări la anumite lacune în ceea ce privește edițiile Crailor, scurte polemici pe marginea unor teme mateine, le găsim și în corespondență”. Preiau la rândul meu un scurt fragment dintr-o scrisoare a lui Nicolae Steinhardt către Virgil Ierunca: „Îndrăgostit – de patruzeci și unu de ani (scrisoarea este din 1970, n.n.), și nebunește – de Craii de Curtea-Veche, urmărind neîncetat cu atenție crescândă pătrunderea cărții în cercuri din ce în ce mai largi de cititori; strălucirea ei mereu mai explozivă, mai necontestată; diamantina refracție pe care întunericul o <>; recunoașterea ei definitivă drept ceea ce a fost și este: o capodoperă a literaturii noastre, citesc tot ceea ce se scrie despre romanul acesta vrăjit. /…/ În sfârșit, orice prilej e bun pentru a vorbi despre Crai.” – scrisoarea a fost publicată și în primul volum de corespondență, publicat la Polirom în 2021. Trasee și afinități în și dincolo de timp! În „arhitectura critică” a lui Nicolae Steinhardt, „dosarul” conține nouă articole / eseuri publicate în reviste și / sau volume de sine stătătoare: „O carte a Bucureștiului: Craii de Curtea Veche” (de urmărit traseele pe care semnatarul le „reface”), „Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche”, „Mateiu Caragiale”, „Craii lui Mateiu și craii lui Fănuș” (o analiză comparată, având drept referent, în chip evident, romanul „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”), „Visul galeș matein” (surprinzând un dublu caracter – de vis împlinitor și de povestire în marginea vieții), „Toate ne sunt îngăduite, însă nu toate ne sunt de folos” (în contra unei critici biografice!), „Cu sifon, sifon albastru”, „Johann Strauss: valsul imperial” (un exercițiu exemplar de a pune în acord atmosfera romanului cu un „vals domol, voluptuos și trist, aproape funebru. În legănarea lui molatecă, pâlpâia, nostalgică și sumbră fără sfârșit, o patimă așa sfâșietoare că însăși plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferință.” – nota chiar Mateiu Caragiale), apoi, la final, „Addenda la Mateiu I. Caragiale”.
Volumul a fost deja întâmpinat pozitiv în cadrul unei dezbateri din martie 2024, la Muzeul Național al Literaturii Române, la care au luat parte Ioan Pintea, George Ardeleanu, Clara Mareș, Nicolae Brînzea, Călin Andrei Mihăilescu, Caius Dobrescu, Adrian Mureșan. Ulterior, în iulie 2024, cartea a fost lansată și la Mănăstirea Rohia. Au urmat alte ecouri: sunt convins, drumul ei abia a început!…