Dinspre lirica fiordurilor

Cu siguranță, Casa de Editură Max Blecher tipărește una dintre cele mai reușite antologii de poezie din ultimul timp; trasând de-a lungul a aproximativ o sută de pagini culoarele unui lirism aparte, autoarea poemelor glisează de la arhitecturi simple către, la final, un unic edificiu susținut de o trăire plenară, în acord cu ritmurile străvechi ale firii umane. Presupunând o dezvoltare inter-referentă, versurile de față multiplică sensuri în progresie geometrică, făcând din prezenta „Istorie naturală” un memorabil excurs printre idei, credințe, rituri, dar mai ales experiențe-trăire din imediata apropiere a mitului.
Poetă, prozatoare și publicistă, Flavia Teoc este absolventă de Filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai”, cu un masterat în Filozofia culturii și un doctorat în filologie obținut în 2018. Este cercetător asociat „Center for the Study of Antiquity and Christianity” (C-SAC), Universitatea din Aarhus. Activitatea literară presupune apariții constante și consistente în periodice, dar și în mediul online. Volume, versuri: „Înzeire”, 1992; „Semn către cetate”, 1994; „Din casa lui Faust”, 1998; „Brațul pierdut”, 2001; „Cronograf”-⁠antologie, 2004, „Fiord”. 2014. Pe lângă acestea, a mai publicat cărți de interviuri („Trestie și plumb”, interviuri, 2001; „Din capitala provinciei”, interviuri, 2002), romanul „Kyrie Lex” (2009), „Calendar românesc în 12 cronici și o precuvântare”, 2009, „The Dice”, proză, Norcross⁠-⁠USA, 2005 și studiul „Limbajul poeziei scaldice. Metafore kenning şi termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII” (2017). Este traducătoare din limba daneză și editor la editura „Synapsis” din Aarhus. Dintre traduceri: Naim Araidi, Oameni din Galileea, 2015; Claus Ankersen, „Cantecul Tigrului” („Tigerens sang”), 2019; Snorri Sturluson, „Saga regelui Harald”, 2020; Allan Lillelund, „Ziua fără jurnal” („Dagen uden dagbog”), 2021. Prezentă în dicționare și antologii de poezie. Sunt convins, aproape orice fișă bio-bibliografică întocmită nu ar putea să surprindă exhaustiv întregul parcurs al unei autoare pentru care orizonturile culturale se dovedesc a fi atât de generoase.
„Istoria naturală” a Flaviei Teoc propune odată cu primele pagini patru texte inedite ce pre-definesc (în contrast vag ludic) materia gravă a poemelor ulterioare. Îmbrăcat în motive recurente, efemerul este prezent la fiecare pas, reactualizând pierdute sonuri biblice (și) în tiparele unui poem cu titlu de blues („Baby it’s cold outside”): „El aude viermele învârtindu-se în măr / șarpele în morminte, vâna de aur rotunjindu-se în minereu / și sângele meu zvâcnindu-mi în tâmple”. Totul e o pre-facere, o re-facere: „Din pietrele zdrobite se face nisipul / Din oasele măcinate se face cleiul // Cleiul lipește lemnul din mobile și sicrie / Nisipul leagă cimentul din case și morminte // Din clei se face mereu ceva, altfel lipește ce nu trebuie. / Din nisip nu e obligatoriu să construim ceva, nu e nicio rușine, fiule. / Posibilitatea de a nu face nimic e prima condiție ca să poți face totul” („Pietrele se macină precum oasele”); aici, viziunea este exactă precum rotițele unui ceasornic, compunând un soi de perpetuum mobile interesat de a atenționa metaforic-vizual asupra unor realități orizontale. „Primul pescar” poartă însemnele unei fatalități thanatice („Fiordul meu s-a rupt dintr-un alt fiord, / E tânăr și când vine zăpada / Se-ascunde ca păsările în frunzișuri, / Însă de pe acum deplângem trupul / Primului pescar ce va cădea în el.”), urmând ca odată cu „Constantinopol” să avem acces la cealaltă față a lumii, un spațiu unde natura e din nou interesată de a înmagazina istorii personale: „Îți spun, mai aromate sunt fructele acrindu-se ușor pe-o tarabă / În Yeribatan / Căci niciodată nu le vor atinge cei desăvârșiți în toate privințele”. Discursul Flaviei Teoc se află fără doar și poate dincolo de granițele pe care cronologicul le-ar putea fixa. Deși nu de puține ori pleacă dinspre mica poezie a clipei, surprinzând cu economie a detaliilor momentul – a se vedea, de ce nu, „De la Est la Vest” („Prietenii mei îmi arată propoziții scurte […] // Cu ei deschid o cutie de carne și o împărțim / Facem mari spărturi în gheața tânără / Și pescuim / Apoi fiecare rătăcește de la est la vest…”) -, autoarea conferă sensuri noi, mărturisind asemenea experiențe decisive: „Florile fiordului sunt rugăciuni scurte și decisive […] Florile fiordului nu rămân multă vreme între filele unui caiet / Petalele lor ascuțite străpung literele, / însângerează hârtia, / Te lasă fără cuvintele tale, îți pun pe limbă rugăciuni scurte / Și decisive”. Nu uităm faptul că între frică și rugăciune se așază cele mai importante teme ale literaturii de secol XX: îndepărtarea / înstrăinarea, clivajul, părăsirea… „Într-o zi ca aceea” poartă însemnele in nuce ale bucuriei, dând sens devenirilor ulterioare. Poezia fiordurilor se naște dintr-o simbolistică adeseori resemnificată și densă – permafrostul, gheața, zăpada, soarele, într-un final vulturul dau concretețea necesară; alături de ele, ici-colo, dăm peste pseudo-haiku-uri ori holograme tăiate-n vers scurt, pline de senzualitate: „Cu o precizie chirurgicală / Zâmbetul tău / Deschide o copcă / În ceața dimineții” („Zori”), „Capul tău bălai / în genunea sărată / e o mică planetă / pe spatele șarpelui / Uroborus” („Înot în asfințit”).
În mod evident, Fiordurile creionate liric sunt culoarele extrem ramificate ale propriei interiorități: pe asemenea dimensiuni se întind insomniile, aici prind contur intuițiile rodului („Assisi”), de aici se pleacă dinspre memorie („Ploaie în Kattegat”) către verticala din „Cum se naște o insulă” și mai ales înspre capacitatea de a capacita temeiuri inedite – „Ce e pietatea? / O pană de acvilă căzută / în tabăra fortificată a romanilor / pământ, piatră, metal, lemn / și carnea însângerată / din care i se înfruptă puii”. Pe coperta a patra a prezentului volum, Anastasia Gavrilovici nota nimerit: „Discursul din Istoria naturală se plasează în permanență la confluența dintre real și fabulos, branșând textele la mitologie, la credințe străvechi, la ritualuri și gesturi simbolice, care devin adevărate plot twist-uri ce conferă vervă și intensitate poemelor. Luxurianța imagistică, suflul anxios și alarmant, dar mai ales multiplele trimiteri la moarte și prezența elementelor thanatice constituie combustibilul care alimentează tensiunea din poezia Flaviei Teoc și o fac memorabilă și originală în peisajul literar de la noi, amintind întrucâtva de scriitura aticistă și livrescă a unei Anne Carson, fundamentată pe o sensibilitate estetică întinzându-și filamentele în diverse toposuri și epoci”. Într-adevăr, textele Flaviei Teoc nu pot fi explicate în virtutea unor „practici de sezon” (cum în prezent se întâmplă de atâtea ori în poezia contemporană!), ale unor maniere ori „clasicizate” estetici, ci survolează lumi pline de sevă, viața însăși, stabilind punți de legătură între regnuri și determinări diferite. Versurile Flaviei Teoc mi-au amintit deschiderile grandioase și grave ale câtorva din „rețetele” compuse de Jan Garbarek…
Chiar dacă în ceea ce mă privește „Fiordul” rămâne… vedeta antologiei, lectura întregului volum devine un continuum întru care se nasc termenii unui contract cu versul de calitate. Într-o lume a imperativelor fără temei, experiențele-lirice ale Flaviei Teoc pot reorienta individul potrivit cu datele sale identitare cele mai intime. Rețin pentru final „Duminică”: „Mișcarea centrifugă începută în zori / Cu pogorârea duhului în bucate de pâine / Și urcușul lent al mercurului măsurând intensitatea vieții / Frântă în unghiul drept al râsului care ne sfâșie fețele / Stinsă în focul de muselină al chibritului care ne umple gurile / Asemeni viermilor ce-și sapă casa tot mai aproape de carne / Mișcarea centrifugă ce lipește semințele de păpădie pe coada / Cometelor și ne-aruncă pe hornuri bacilul ciumei / Cu iubire nesfârșită explodează în mine ca un rug”.