George Nina Elian – „Timpul din afara ceasurilor”

Chiar dacă mai vechile posibilități de clasificare și interpretare a textului par să nu mai fie operante întru totul astăzi, am citit antologia lui George Nina Elian – „Timpul din afara ceasurilor”, apărută la Editura „Hoffman”, sub forma unei declarații de iubire implicită, îmbrăcând în forme noi (ce amintesc adesea de pulsiunile romantice) atașamentul față de o cultură a civilizației interioare. Măsurând existența cu instrumente ale căror principii rămân doar de el cunoscute, poetul izvodește o lume de o candoare și sensibilitate aparte, o lume ce presupune fără doar și poate evoluția în sensul unei ascendențe permanente, al unui drum ce trebuie împlinit.

Supratemele ce traversează opera de până acum sunt cele cumva convenționale, însă aici sunt „puse la lucru” diferit, lăsându-le să își organizeze propriile semnificații-nucleu. E o poezie de stare, interesată de lumină, de cunoaștere, de dorința instituirii unor repere cât se poate de valide într-un univers extrem de divers al propriilor trăiri. Evident, poate în același timp e capacitat și un discurs al despărțirilor de tot ce e mercantil, a îndepărtărilor de experiențele traumatice. Până la urmă, o asemenea antologie e în dorința autorului metafora cea mai potrivită pentru parcurgerea unui drum: de la cunoașterea celor necesare până spre punerea în practică a unei vita nova, aflată sub semnul încrederii în divinitate. Până la un punct, constatările lui Carlo Livia (așezate pe coperta a patra a volumlui) acoperă fidel realitățile volumului: „Rafinată explorare speculativ – introspectivă, extrema condensare și dilatare semantică, folosind stileme eliptice și șocante, identifică amețitoare culmi teologico-metafizice bătute de vântul nereprezentabilelor aporii, pe urmele lui Nietzsche sau Cioran, golindu-le de furia iconoclastă a temnițelor lor raționaliste pentru a explora un spațiu la modul concret, iar nu ideologic, un spațiu trans-egotic, liber de orice barieră literară sau noetică”.

Voit, am amânat până la acest moment transcrierea câtorva date bio-bibliografice. George Nina Elian – poet, traducător, gazetar – se naște la 13 noiembrie 1964 la Slatina. Debutul se produce în anul 1985 în revista „Cronica”. A publicat în reviste din țară și străinătate („Luceafărul”, „Agora literar-artistică”, „Mozaicul”, „Litere”, „Acolada”, „Viața românească”, „Conta”, „Plumb”, „Cronica veche” etc.) versuri și tablete, precum și traduceri apreciate din lirica italiană, rusă, franceză, sârbă, spaniolă, portugheză, desigur, engleză. Dincolo de volumele de autor – „Lumina ca singurătate” (2013), „Toamna, când vine sfârșitul lumii…” (2014), „Nu prin viață, ci prin moarte am trecut” (cinci mărturii din temnițele comuniste) (2016), „Ninsoarea se întorsese în cer” (2016), „Fericirea din vecinătatea morții” (2018) -, a fost prezent și în volume colective sau antologii, dintre care amintesc aci „Ofrandă tăcerilor” (Slatina, 2005), Rezident în țara cuvintelor (București, 2018), „Cuvântul care unește” (Caracal, 2018), „Antologia di poeti contemporanei” (Como, 2019), „Poezia” (Cluj-Napoca, 2019), „L’assedio della poesia” (Napoli, 2020). A colaborat la alcătuirea antologiei „El canon abierto. Ultima poesia en espanol (1970-1985)”, publicată în 2015, la editura Visor Libros, sub egida Asociației Colegiale a Scriitorilor din Andaluzia. Nu în ultimul rând, invitat la diverse manifestări poetice organizate atât în țară, cât și în străinătate (Mexic, Serbia, Spania, Italia, Argentina); despre poezia sa au scris, printre alții, Marian Drăghici, C. Voinescu, Ionel Bota, Mioara Băluță, Rodica Dascălu, Simona Grazia-Dima, Claudio Damiani, Giorgio Linguaglossa. Ei bine, odată cu lectura volumului „Timpul din afara ceasurilor”, toate acestea vin în completarea unui portret subiectiv care își conturează detaliile unei fizionomii poetice mature.

Revenind, într-adevăr, devenirile lui George Nina Elian dau mărturia unei matrice existențiale ce aduce la un loc filosofia și teologia, împăcând contrariile, „liniștind” un posibil destin potrivnic. Chiar și acolo unde invectiva se strecoară, unde tonul ridicat pare să câștige primul plan, ele sunt îngăduite doar pentru a contrasta cu sensul general al unui parcurs de la care conștiința poetică nu poate abdica. Evident, vorbim de un univers aparte, unde înaltul și teluricul se îngăduie reciproc, între care prind formă „mirările poetice”. În parte, „Timp suspendat” e un poem al identității, începutul unui demers cognitiv, implicit asumare a propriului destin, un loc unde „oracolul tace”: „desfolieri de crepuscul / incredibil de joase / (ierburile, în creșterea lor, / crestează cerul…) // tu – tot mai puțin al tău, / închistat într-un gând: / cine – al cui fiu este? / cine – de sinele cui se bucură? // nimic desăvârșit, / nimic statornic… // oracolul tace / (diabolică indolență) / între pământuri…” Și în „Manualul de istorie” găsim continuări: „ce e un om? Un soi de pergament / făcut sul, desfăcut, scrijelit și iarăși răsucit / de câteva ori pe zi, / în care Cronicarul sau Marele Scrib / notează de zor, plin de osârdie, nume, fapte, întâmplări…” – de la întrebări (auto)ironic-retorice, la constatări amare în raport cu condiția omului coborât în istorie: „dar până ca zeii să decreteze, în sfârșit, / după îndelungi și prea pline de înțelepciune conciliabule, / scrierea Cărții, / bietele pagini de cronică s-au ferfenițit / de-atâta scris,/ de-atâta istorie, // așa încât străluciții savanți miopi / vor trebui, ca întotdeauna, să reconstituie totul / dintr-un manuscris, ca de obicei, lacunar, / și, desigur / apocrif”. Interesat de planurile metafizice, autorul consemnează diferite stări – așa cum se întâmplă în „Stare”, ori invocă prezența divină prin intermediul rugăciunii: „dă-mi, Doamne, un dram de căință măcar, / spre a-mi reaminti în vâltoarea cărei smintiri / am depărtat de la mine lumina dintâi / și de apoi a ființei! / amin.” Am citit „Nu vei ști” cu un soi de aparentă detașare ce mi-a amintit de ludicul poeziei lui Marin Sorescu. De acord, nu vei ști „ce lină e moartea, ce frumos curge ea / prin sângele nostru sălciu și mâzgos, / cum își piaptănă ea părul și-și boiește / fața, oglindindu-se în netezimea absolut briliantă / a nervilor noștri firavi…” Dar ce putere au toate acestea când texte precum „Curând voi începe să uit totul” („deasupra – / un cer liber ca întâmplarea / curând voi începe să uit totul / voi striga: am învins!”) ori „Peisaj haotic 1. Luminoasa parte goală a paharului” („oboseala / din care odată / ne vom trezi / ca din oceanul de candoare / al unei file de calendar / nedatate”) echivalează cu un soi de resurrectio și răstoarnă tot paharul de amar al lumii? Experiența lecturii merită întru totul, în marginalii irizând metatextul. Experiența poetului de a fi tălmăcit din autorii consacrați ai liricii românești se întrevede odată cu vagi ecouri eminesciene („Atunci”), moral-macendoskiene (cât de frumoasă e „Avertisment”: „ia aminte, omule care ai pierdut totul / omule obișnuit să umbli prin viață desculț: // pentru a trece cu bine și peste / cel din urmă obstacol, // nu mai ai la dispoziție decât / această sârmă ghimpată / întinsă deasupra prăpastiei…”), dar mai ales cu reveniri la poezia lui Bacovia, lucru care se întâmplă când implicit în „Până la urmă”, „Moarte albă”, când explicit în „Dor” – cât de neașteptat! – „grei picuri de ploaie cad în neștire atomi / de timp lichid bâlbâite silabe din Bacovia / parcă trăim parcă murim întind mâinile / nici nu mai știu pe cine caut pe cine strig (toate / cele ce sunt sunt atât de departe) ecranul / e alb nu se mai întâmplă nimic mâinile / îmi sunt goale ca amintirile unui mort / doar timpul se-aude (nici da nici nu) / plouându-mi în palme”.

Am citit antologia de față în forma unui volum de sine stătător, chiar dacă, așa cum e firesc, ultimele „capitole” sunt mai rafinate, mijloacele artistice cunoscând o paletă mai largă; figurile de stil nu mai ocupă prim-planul, lăsând dezvoltărilor la nivel semantic. Așa cum deja probabil s-a înțeles, în întregul ei, poezia lui George Nina Elian întrupează o experiență cu date specifice, paradoxal tânără și matură, presupune un discurs cât se poate de viabil având drept referent sinceritatea, dar și o poetică a desprinderilor de tot ceea ce se va fi dovedit a fi tern, urât, malițios.