Gândurile cu vedere ale lui Nichita Stănescu

Alături de multe altele, îl admir pe Cassian Maria Spiridon pentru vitalitatea scrisului său, în care se topesc deopotrivă în măsuri cuvenite și dorința de a analiza „chestiunea în discuție” până la capăt, fără rest, dar și abilitatea de a vizualiza întreg contextul, împachetând consecuția ideilor într-un discurs de o logică fără cusur. Nu de mult timp, continuând o asemenea manieră, Cassian Maria Spiridon a publicat încă două volume, de data aceasta la Editura „Cartea Românească Educațional”, dedicate receptării lui Mihai Ursachi („Nerăbdarea limitelor la Mihai Ursachi) și Nichita Stănescu („Gândurile vedere ale lui Nichita Stănescu”). Mă voi opri deocamdată asupra celui din urmă, poate și pentru faptul că, în ultimul timp, întrevăd o „emulație” de a reconsidera anumite aspecte ale operei unui autor de prim rang, de numele căruia se atașează adesea, exclusiv – mai ales în școala românească – superlative ce nu sunt explicate ori argumentate de la catedră decât sumar. În general, la finele ciclului superior, Nichita echivalează cu o înșiruire de elemente cronologice, cu etapizări forțate, eventual cu niscaiva platitudini arondate „palierului filozofic”. Mai mult, la adăpostul metodelor moderne, Nichita devine mai degrabă o „joacă”, un partener de discuții, uneori de-a dreptul frivole; nu neapărat altfel, „cu ceva mai mult noroc”, la îndemnul unei cerințe grăbite, elevul ar trebui el însuși să creeze precum Nichita, alunecând involuntar în grotesc. Iar ulterior, în facultate, lucrurile nu stau cu mult mai bine! Oricum, din ce în ce mai puțini sunt cei dispuși să își încerce răbdarea cu orele-zilele-săptămânile în biblioteci, drept pentru care instrumentul critic ordonator al judecăților de valoare rămâne cel mai adesea doar motorul google.
Într-un asemenea spațiu, cărți precum cea de față sunt o rara avis: menirea lor e aceea de a restabili întregul, plecând de la anumite realități fie neștiute, fie considerate prea puțin importante. E și cazul acestor accente, autorul mizând nu pe artificii discursive, ci pe realitățile efective ale unei opere de un inedit tulburător. De fapt, volumul adună în paginile sale patru eseuri publicate în „Convorbiri literare”, surprinzând o conștiință artistică ce a regândit dinspre articulațiile cele mai profunde întreaga poezie, oferind o multi-dimensiune nouă, simbol al generației șaizeciste, continuând mai mult sau mai puțin transparent estetica modernistă interbelică. Nicolae Manolescu surprindea în poezia lui Nichita Stănescu „o răsturnare de percepții”, o metafizică a realului dublată de o fizică a emoțiilor. Pe drept cuvânt, mai mereu, spectacolul lingvistic dublează autenticul trăirii și neliniștea gândurilor. Practic, revoluția limbajului poetic începută tocmai de Rimbaud, Mallarme, Valery – prin descoperirea lirismului autoreflexiv – e continuată aici, în literatura română, de poezia unei metapoezii (sic!).
Suita celor patru articole – „Roșu vertical”, „Etic și estetic”, „Gândurile cu vedere ale lui Nichita Stănescu”, „Discurs și poezie” – retrasează dinspre marginal către centru-semnificat experiențe ce au avut rol ordonator, experiențe ce au luat forma unor treceri, metamorfoze, reluări de teme și motive-forte. Am să las cititorului plăcerea de a descoperi axul fiecărui studiu, cu gândul că un astfel de volum va avea darul de a provoca, mai ales dacă e parcurs în afara prejudecăților – doar astfel se pot (re)lectura nuanțat opinii mai mult ori mai puțin divergente. Având numeroși admiratori dar și detractori (nu pot fi uitați Grigurcu ori Mihai Ursachi), Nichita a fost considerat, în ceea ce privește poezia „socialistă”, poate cel mai autentic continuator al lui Labiș. La o adică, reamintind că același Manolescu îl numise pe Nichita Stănescu într-un editorial din „România literară” poet comunist, devine și mai evidentă necesitatea unor reveniri, nuanțări. Nu aș vrea să fiu înțeles greșit: volumul lui Cassian Maria Spiridon nu are nici pe departe vreo tentă demitizantă, ci el se subordonează pur și simplu unei metode de cercetare mature și echilibrate, echidistante, aflată în căutarea adevărului. E interesant cum Nichita considera că adevărul artei este mai concret decât adevărul naturii dar și că adevărul nu poate fi inventat: „Adevărul însă nu poate fi inventat. Ceea ce se poate inventa este drumul, deducția adevărului. În acest sens putem afirma că unul este modul de a deduce adevărul prin artă, altul prin știință, și altul prin politică. Arta nu înseamnă că avem de a face cu trei adevăruri, ci înseamnă că avem mai multe canale de a ajunge la adevăr…”. Plecând de la convingerea că rolul artelor nu este acela de a exprima idei, ci tensiunea dintre acestea, poezia devine diferența specifică a omului, fapt pentru care toate realitățile intra-poetice pot fi relaționate fericit cu viziunea / demersul interpretativ al lui Sorin Dumitrescu, aici-și-acum cu descoperirea tainei purtată de către „gândurile cu vedere”.
Un volum despre cuvinte și necuvinte, despre tăcerile și „asumările” lui Nichita, despre cultura Duhului Sfânt relaționată cu Cultura Cuvântului, o trecere către / într-un spațiu al semnificațiilor și mai adânci, printre noduri și semne, unde poezia metalingvistică capătă noi și noi valențe în „grila interpretativă” a lui Cassian Maria Spiridon.