Gheorghe Crihan – „Hei, viață…”

Este binecunoscut faptul că dacă îți dorești cu adevărat să ai o societate puternică, trebuie să prețuiești în primul rând valoarea autentică și nu substitutul acesteia. Să îți permiți să înlături kitcsch-ul de cum apare și să condamni cu toate posibilitățile tot ce nu se împărtășește din tripticul bine – frumos – adevăr. Să ieși din „ceea ce se poartă”, nu dintr-un paseism inoperant ci pur și simplu din nevoia unei comuniuni organice cu armonia și echilibrul unei lumi corect orientate. Nu știu cât greșesc, dar devenirea mi se pare echivalentă cu o întoarcere îndeosebi spre tine însuți, dar mediind aproape în permanență, cu oareșce inteligență, între „cuceririle” prilejuite de activitățile desfășurate în societate și descoperirile care urcă dinspre coridoare proprii. Mi-aș dori ca undeva la vremea bilanțului să constat că „am lucrat” și pentru mine dar și pentru alții, că nu am părăsit calea dreaptă, că nu m-am aventurat irațional de dragul oricărui experiment abia ivit.
Am fost atent până la vârsta la care mă aflu (sper că și de aici încolo!) la oamenii frumoși pe care i-am întâlnit. Nu știu dacă neapărat lista ar fi una lungă, dar evident, sunt convins, nu un număr mare ar fi fost menit să (mă) impresioneze, ci aproape exclusiv calitatea oamenilor. Nu m-au interesat modelele sub nicio formă, ci am fost mai degrabă atent la comportamente, atitudini, pentru că abia de-a lungul unor asemenea paliere îți poți da seama de voiciunea unui caracter nobil. Nu am trăit printre sfinți, dar am fost destul de norocos să pot „înregistra” gesturi coborâte parcă din Pateric. Și da, pot spune cu mare bucurie că am avut repere minunate. Nu-mi plac superlativele, tocmai de aceea voi evita să aplic etichete unor nume, le voi păstra în taina inimii mele. Oamenii mari au un soi de elocvență pe care nu o poți da uitării. Immanuel Kant spunea minunat că „Elocința este un atribut al înțelepciunii însuflețită de sensibilitate”. Pe unii i-am întâlnit aievea, pe alții i-am dibuit grație paginilor volumelor ce mi-au amprentat devenirea. Despre mulți am auzit vorbindu-se.
Pe Gheorghe Crihan îl voi fi întâlnit într-o și dintr-o întreită postură: mai întâi, îmi aduc aminte de prezența domniei sale de-a lungul Aleii Parcului, în Bacău. Locuind în anii copilăriei în același bloc, întorcând cu susul în jos câmpul de joacă alături de prietenii de-atunci, altfel spus mai tot timpul afară mai ales în vacanța de vară, figura lui Gheorghe Crihan mi-a rămas întipărită ca fiind aceea a unui om cu un simț deosebit al umorului care știa să strecoare – de multe ori în treacăt – câteva „cuvinte de duh” cu rolul de a înveseli atmosfera. Un om care acordă atenție copiilor are cu siguranță o fire deschisă, plină de bunătate și de o solicitudine care nu are cum să rămână nerecompensată. Nu m-am înșelat! Apoi, l-am cunoscut pe domnia sa oarecum mediat, datorită faptului că am avut șansa de a o avea ca învățătoare pe soția dumnealui, Natalia Crihan. De-a lungul celor patru ani ai claselor primare, într-o formă sau alta, am înțeles că familia Crihan era aceea a unor oameni dedicați faptelor duse până la capăt, că sunt din stirpea rară a celor care nu umblă cu judecăți de măsură. Și da, oricât aș vrea să ocolesc un ton plin de patetism, mi-a rămas printre amintirile cele mai dragi și chipul învățătoarei care a stat în câteva rânduri aplecată peste neputințele unui copil cu scris urât, ori care mai avea de lucrat la capitolul încrederii. În sfârșit, acum, după atâția ani, iată, îmi e dat să-l cunosc pe Gheorghe Crihan printre și mai multe amănunte, grație unui volum autobiografic care a ieșit la lumina tiparului către sfârșitul anului 2022, la Editura „Egal”.
Paginile cărții ne poartă de-a lungul unei vieți cu „urcușuri și coborâșuri”, cu nevoințe deosebite ale unui om care a știut cum să-și gestioneze până la perfecțiune abilitățile și datele-i specifice. Urmărind o desfășurare cronologică, semnatarul rândurilor ne contrapunctează câteva din highlight-urile acestei peripeții frumoase: plecăm dinspre anii unei copilării fericite (deși private de toate bunurile ori jucăriile unui copil de-acum), apoi simțim fiorul monstruosului război, întâlnim seceta cumplită din 1946, devenim tovarăși odată cu prezentarea stagiului militar, pentru ca mai apoi să-i urmărim cariera desfășurată sub auspiciile unei activități culturale – pedagogico – didactice. Etapă de etapă, Gheorghe Crihan își etalează (spre cinstea lui!) toate atuurile pentru a ocupa fie un prim post de învățător, fie pe cel de îndrumător cultural la Secția de Artă și Cultură Bacău, inspector școlar, secretar la Comitetul pentru Cultură și Artă al orașului Bacău, susținător al proiectului dedicat Universității Populare ș.a.m.d. Atent la drumul pe care și-l asumă, la rândul său autorul rămâne sensibil la prezențele ce îi vor deveni benefice și cărora le întoarce câteva rânduri de mulțumire și apreciere, prin cele câteva pseudo-portrete creionate în tușe destul de fine. Surprinzând deopotrivă aspecte fizice dar mai ales morale, semnatarul se simte din aceeași albie cu Iulian Antonescu, Constantin Bordeianu, Dumitru Fânaru, Corneliu Berceanu, membrii familiilor Mihai Borcea și Luncanu; desigur, nu sunt singurele nume care apar! Un capitol aparte este consacrat tovarășei de-o viață, Nataliei Crihan, cartea devenind măcar metaforic în acest punct curajoasa epopee a unei familii ce și-a dedicat existența învățământului băcăuan. Urmează o serie de anexe, fotografii, dar și câteva observații fine adresate Ministerului Învățământului. Of, mă întreb retoric: despre care minister să fie vorba? Despre cel care își schimbă politicile de câteva ori pe an? În fine, să revin: toate acestea nu sunt prezentate sec, fără „lichid sinovial”; dimpotrivă, o serie de întâmplări amuzante, pline de ironie ori invers, de-a dreptul dramatice (a se vedea episodul cu cel salvat de la moarte prin spânzurare) inundă paginile volumului. Să fiu înțeles: nu am căutat neapărat veleități literare ieșite din comun, nu m-au interesat nici arhitecturi complexe, conștient fiind de faptul că o asemenea carte e mai degrabă o cărămidă bine așezată în temeiurile unui construct moral. Ce surprinde în chip deosebit e faptul că peste și dincolo de toate, Școala rămâne marea familie în care Gheorghe Crihan se simte în largul său. E preocupat în permanență de lărgirea orizontului elevilor, de vizitarea acestora la domiciliu pentru a stabili varii măsuri remediale, de lecturile suplimentare pe care le poate oferi, de mijloacele moderne (raportate la acele momente) pe care le poate întrebuința (mai ales diapozitivele și „multifuncționalul”, propria sa invenție). Și altele, și altele…
Un volum care e scris din aceeași convingere că totul trebuie făcut pentru oameni, dintr-un soi de afinitate motivată direct, cu plin de energie și avânt, așa cum aflăm din „N-am știut toate acestea de la începutul vieții mele, dar instinctul meu m-a călăuzit tot timpul. Prin urmare, în toată lucrarea mea se oglindește acest mare adevăr: curajul!”. „Hei, viață…” e o melancolică așezare în ramă a unei profesii de credință, a unei depline încrederi în câteva din cele mai profunde date ale omului dintotdeauna. Gheorghe Crihan va fi avut curajul să creadă până la capăt în om și mult mai puțin în „timpurile” acestuia!