Gustul teatrului
Pentru cine nu a descoperit teatrul, lumea are fără doar și poate o coloratură mai săracă, în mod sigur mai puțin vibrantă. Teatrul înseamnă posibilă evadare către multidimensional, șansa de a experimenta mentalități diferite, de a te situa mereu în dialog, de a vedea și implicit de a prețui valorile cetății; de ce nu, de a te bucura în fața frumosului. Admit că e cale de cunoaștere, că înseamnă o oglindă a societății, dar și o permanentă invitație la introspecție. Este de asemenea un laborator al emoțiilor umane, unde frica, iubirea, trădarea și speranța capătă forme palpabile, obligând omul să se confrunte cu propriile limite și aspirații. Știu, sună banal, e un „loc comun” – și totuși o spun mai apăsat: teatrul ne învață să fim mai umani, mai empatici și mai conștienți de complexitatea lumii din jurul nostru.
Lumea teatrului e un forum al dezbaterii, iar tot în inima acestei efervescențe se află și critica de teatru, o voce esențială care mediază între scenă și public, între creație și înțelegere. În mod evident, criticul de teatru nu este doar un simplu spectator, ci face parte din joc, un interpret avizat, un ghid capabil să așeze lumina potrivită peste straturile ascunse ale unei montări, să contextualizeze viziunea regizorală și să demaște resorturile subtile ale interpretării actoricești. Grație vocii sale, spectacolul capătă o dimensiune suplimentară, fiind de-compus, analizat și repoziționat în peisajul cultural, iar statutul său, deși adesea controversat, rămâne indispensabil pentru „sănătatea” și evoluția scenei contemporane. Miruna Runcan admitea că în postura sa aparte, domeniul criticului de teatru presupune un fel de nișă a nișei, un spațiu de vamă, între două lumi artistice cu expresie din ce în ce mai vizibil distanțată – lumea literaturii și lumea spectacolului. Din păcate, trebuie să recunoaștem: în mod total injust, critica de teatru e considerată chiar de „nume mari” ale culturii noastre mai degrabă o „soră mai mică” a criticii literare, găsind cel mai adesea motivații artificiale pentru o asemenea situare. Dar să revin – i-am apreciat întotdeauna, și în critica literară și în cea interesată de artele vizuale ori muzică etc., pe cei care scriu atrăgând, pe cei care nu fac paradă de cunoștințele pe care le au, care nu sugrumă plăcerea lecturii și afirmațiile, aglomerându-le cu aspecte pur tehnice și încasetări cerute de precizia ori prețiozitatea unor instituții.
Carmen Mihalache e din categoria aceasta din ce în ce mai rară a personalităților cu o cultură vastă, dublată de un soi de calofilie care atrage. Pe Carmen nu o citești neapărat pentru precizia unei demonstrații, ci mai curând urmărindu-i și bucurându-te nedisimulat de fluxul erudit al ideilor și de eleganța impecabilă a exprimării. Cu prilejul apariției unui volum mai vechi, mă refer la „Teatru la filtru”, arătam că autoarea își deconspiră capacitățile de orchestrator, mânuind când impresionist, când cu argumente extrem de viabile, realitățile lumii teatrului. Admitea atunci: „…iubesc atât de mult teatrul, artă a clipei, artă vie, a comunicării directe, a emoției pe care o simți într-o sală de spectacol și o împărtășești cu ceilalți într-o experiență comună. Merg la teatru din plăcere, recunosc, sunt hedonistă, caut bucuria. Iar când o găsesc, vreau să o transmit mai departe, să o împart cu mai mulți oameni, să-i contaminez de iubirea mea pentru teatru, care mi-a împlinit și mi-a colorat viața”. Crezul și bucuria sunt aceleași, întrucât și de această dată, odată cu apariția noului volum la Editura „Junimea”, „Gustul teatrului”, aceeași Carmen Mihalache mărturisește un modus vivendi: „Teatrul a devenit o parte importantă din viața mea și, mai târziu, o profesie. Să poți să-ți faci din pasiunea pentru artă (am găsit mai multe în sincretismul teatrului, artele plastice, în primul rând, o alta dintre pasiunile mele) o profesie este o mare șansă, care te împlinește”.
Spre deosebire de primul volum menționat, această ultimă apariție, „Gustul teatrului”, se oprește îndeosebi la… „Teatrul din cărți”, cu o primă parte consistentă, atentă la critica de teatru, la critica cărții dedicată teatrului, într-un final la critica criticii. Volumele comentate fac parte din „trupul teatrului contemporan”, contând fără excepție pentru istoria teatrului românesc. Cărți și oameni – prinse și prinși în aceeași ramă: George Banu (cel pentru care „prietenia era o valoare de refugiu”, „vedea prietenia ca „pe o grădină ce trebuie regulat cultivată, udată, curățată, îngrijită”.), Ion Vartic, Doina Papp cu un titlu de carte tulburător: „Cel care trece”, Andrei Șerban, Ludmila Patlanjoglu propunând o fascinantă incursiune în viața Clody Bertola, Dan Alecsandrescu văzut prin lentilele lui Zeno Fodor, Miruna Runcan și studiul dedicat criticii teatrale din comunism, Oltița Cîntec interesată de deschiderile teatrului către new media, Călin Ciobotari, Anca Hațiegan despre „actrițele, pionierele emancipării femeilor”, Cristina Modreanu, Ada Lupu despre Radu Afrim. Plus mulți alții… Evident, nu am cum să mă opresc aici asupra întregului cuprins al cărții dar împreună, cele semnalate, compun o bibliotecă aproape obligatorie. În „cuvântul însoțitor”, Matei Vișniec punctează: „La prima vedere, Glasul teatrului este o culegere de cronici. La o privire mai adâncă avem portretul unei admirabile pasiuni culturale și al unei imense dăruiri sufletești. Carmen Mihalache este neobosită, vivace, curioase, generoasă. Ea călătorește spre toate punctele cardinale ale creației teatrale și editoriale în căutarea acelor scene și străluciri care riscă să rămână în umbră pentru că geografia sau graba timpului nu permit destulă vizibilitate”.
O a doua secvență, importantă la rândul ei, se oprește asupra evenimentelor de ținută organizate de-a lungul ultimilor ani de Teatrul sucevean „Matei Vișniec”, autoarea făcând radiografia unor evenimente, cât și analiza unor spectacole de teatru girate de instituția menționată. Apreciind în mod deosebit activitatea acestui teatru tânăr, în întregul ei, Carmen Mihalache mărturisește: „Mă duc întotdeauna cu mare bucurie la teatrul sucevean, îmi place atmosfera de la premiere, de la festivaluri, publicul extrem de cald, de entuziast. Iar spectacolele de aici m-au dezamăgit rareori, cele mai multe având un bun nivel profesional sau unul excelent, dovadă fiind selecționarea la festivalurile amintite”.
Cu prilejul unui interviu realizat de Luana Pleșea, Tompa Gabor arăta că, din păcate, în lumea teatrului discursul a început să încețoșeze privirea și că a lăsat în spate empatia, toate acestea din cauza prejudecăților: „Fiecare spectacol trebuie văzut în parte, trebuie discutat în parte. Numai experiența personală cu fiecare fenomen, cu fiecare eveniment devine credibilă în locul ideologiei”. Carmen Mihalache are răbdarea de a prețui la justa valoare fiecare volum, rol, reprezentație, neamestecând în niciun fel criterii lipsite de moralitate ori subsumate „politicilor momentului”.
Poate nu ar trebui să închid această invitație la lectură fără a aminti că la sfârșitul primăverii anului curent Carmen Mihalache a primit prestigiosul Premiu UNITER pentru întreaga activitate – Critică și istorie teatrală. Carmen Mihalache chiar trăiește în și pentru teatru cu iubire. Am înțeles asta în cele câteva ocazii, nu tocmai puține, când am mers la diferite premiere „în echipă”, mai ales la Teatrul Tineretului, la Piatra Neamț. I-am admirat întotdeauna bucuria că poate împărtăși din ceea ce cunoaște: făcând drumul Bacău – Piatra eram „pregătit”: aflam un mic istoric al reprezentațiilor, două-trei aspecte care priveau posibilul joc al actorilor, mai ales lucruri ce priveau viziunea regizorală, pentru ca, la întoarcere, să „obțin” plusurile și minusurile, abia după ce eram chestionat: „ți-a plăcut sau nu?” Ce mi-a plăcut întotdeauna la Carmen a fost îngăduința pe care o arăta în fața unor „derapaje” ori roluri / viziuni nefericite. Criticul de teatru nu condamna niciodată; totuși, nu le trecea sub tăcere ci atrăgea atenția, dintr-un soi de îndatorire care ține de chiar statutul unui profesionist care știe ce merită respectat.