Ion Fercu – „Nietzsche. Sihastrul din noi”
Am auzit nu de puține ori faptul că astăzi se citesc mult mai repede cărțile scurte, eseurile, cărțile cu un cuprins nu prea larg, cu capitole care se consumă rapid. Mai mult, acestea ar trebui nu doar să mimeze simplitatea, ci chiar să se mulțumească cu un efect de entertainment asupra cititorului. Se pare că lectorului contemporan nu îi mai șade bine, odată ieșit din zona sa de confort. Lui îi trebuie desfășurări nu care să îl vrăjească tainic învățându l, ci doar să îl asigure că tot ceea ce știe deja a devenit normă unică! Dar nu despre asemenea cărți vom vorbi aici și acum!
Evident, apariția noului volum semnat de Ion Fercu („Nietzsche, sihastrul din noi” – Editura Academiei Române, 2024) nu m-a surprins, însă trebuie să mărturisesc că abia îl așteptam, mai ales că vocea filozofului german mi-a demontat și mie o bună parte din certitudinile pe care mi le clădisem undeva în îndepărtata adolescență. De fapt, în linia Cioran – Nietzsche – Schopenhauer, da, exact în ordinea aceasta, am înțeles că orice pas înainte – cel puțin pentru anumite domenii – se naște din sacrificiu, suferință și, implicit, orice discurs cu pretenția de a delimita noi teritorii ar trebui să provoace răni. Amintiți-vă de rândurile-crez din „Sfârtecare”: „O carte trebuie să zgândăre rănile, ba chiar să le provoace; o carte trebuie să fie un pericol”. Asemenea apariții nu sunt numeroase dar au puterea să răstoarne prejudecăți, să oripileze simțul comun, să întoarcă lumea cu susul în jos, să aducă foc, având drept unică și declarată rațiune atașamentul față de experiența nemediată, implicit arătând în linia orizontului chipul omului ce tocmai experimentează schimbarea. Dar sunt mai apoi, în urma „evenimentului”, și cărți care „duc mai departe”, care orientează, care tămăduiesc, care mizează pe dialog, care refac normalitatea tonului, de ce nu? – care adună, analizează, sintetizează datele noilor forme de existență. Se înțelege, un asemenea volum este și cel al lui Ion Fercu, în paginile căruia autorul trasează un istoric credibil al receptării operei lui Nietzsche, oferind din interior chei de lectură, punând în acord sau restabilind „punți de trecere” între atitudini ce aparent nu pot cunoaște puncte de tangență, explicând concepte de multe ori prin contextualizări potrivite. O spun de pe acum, printre meritele cele mai însemnate ale autorului identificăm discursul clar, perfect logic, lipsit de volutele ce s-ar fi putut strecura artificial și inoperant, arealul cultural larg al exemplelor ce sunt „puse la lucru”, „noțiuni de primă mână” dinspre domenii diferite (filozofie, literatură, religie, istorie, psihologie etc.), toate conlucrând la trasarea unui portret Nietzsche în datele lui cele mai intime, urmărind atitudini, reacții, opinii ș.a.m.d.
Cine este Friedrich Nietzsche? Mai întâi de toate, este cel care constată că „Dumnezeu a murit”. Dar despre ce moarte e vorba? Este fals mesajul potrivit căruia autorul lui ,,Așa grăit a Zarathustra”, cu acest ,,Dumnezeu a murit!”, ar fi un adevărat demolator. În fapt, ni se arată că Nietzsche vorbește în „Știința voioasă” mai ales despre moartea lui Dumnezeu în sufletele multora dintre noi: „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l am ucis! Cum să ne consolăm noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce a avut lumea până acum și a pierdut sângele sub cuțitele noastre – cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne am putea curăța? Ce ispășiri, ce jocuri sfinte va trebui să inventăm? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pentru a părea cel puțin demni de ea?” „Dumnezeu a murit!” reprezintă într-adevăr cuvintele cele mai citate ale lui Nietzsche, dar uităm sau nu stim că și Hegel vorbise despre un „Dumnezeu pierdut”. În ,,Prelegeri de filosofie a religiei”, Hegel nuanțează: „Dumnezeu nu mai este, Dumnezeu a murit; nu există gând mai atroce decât acesta, că tot ceea ce este etern și adevărat nu există, că negația e prezentă chiar și în Dumnezeu; la aceasta se adaugă durerea și mai profundă, certitudinea de a fi iremediabil pierduți, părăsirea oricărei valori”. Ei bine, mai ales despre acest „Dumnezeu pierdut” mărturisește și Nietzsche. În volumul „Cuvântul și carele de foc” Ion Fercu ne-a arătat că nu doar Hegel și Nietzsche au abordat o asemenea problematică ci, între alții, chiar și Pascal, cu multă vreme înainte (după cum notează Hegel), amintind despre marea durere pe care o produce vestea că Dumnezeu este mort: „Cu toate acestea, conceptul pur sau infinitul, precum abisul neantului în care toate ființele se scufundă, trebuie să caracterizeze durerea infinită, care nu era anterior decât în cultură, și senzația pe care se bazează religia modernă, senzația că Dumnezeu Însuși este mort (senzație care a fost enunțată în mod empiric de Pascal în afirmația sa: Natura evidențiază peste tot, atât în interiorul cât și în afara omului, un Dumnezeu pierdut)”.
Dar cine este cu adevărat Friedrich Nietzsche? În lectura autorului, în chei metaforice, este cel care a încurajat neliniștea limitelor, cel care a încercat să îmblânzească haosul spunându-ne că medicamentul se află la noi, în noi, este cel care ne arată cât „e de dificil de salubrizat universul prejudecăților”. Prima secvență a acestui edificiu tripartit este dedicată prejudecăților aflate între infern și provocare eternă. Plecând de la constatarea că „prejudecata este orice atitudine excesivă, care este deosebit de rezistentă la influența rațională”, Ion Fercu ne invită la o micro-istorie a acestui mod de a gândi / acționa / fi. Una dintre cele mai înverșunate voci anti-prejudecată a fost aceea a lui Francis Bacon din „Novum Organum”, loc unde erau vituperate vechile doctrine filozofice. Nu e ocolit nici Kant, cel care admitea drept surse principale ale prejudecăților imitația, obișnuința și inclinația, afirmând în „Prolegomene”: „Există învățați pentru care istoria filozofiei este însăși filozofia; prolegomenele de față nu sunt scrise pentru aceștia” (cu referire îndeosebi la cei care făceau parte din Popularphilosophie); în altă parte: „Luminarea este ieșirea omului din starea de minorat a cărui vină o poartă el însuși”. Mult mai aproape de timpurile actuale, Pierre Hadot ne-a învățat cum să aruncăm praful de pe stereotipuri: printr-o asumare personală a experienței lecturii. Nu sunt uitați nici Plotin, Karl Popper care miza pe doctrina adevărului manifest (adevărul, dacă ni se prezintă în toată nuditatea sa, poate fi recunoscut întotdeauna ca adevăr) ori pasionalul Heinrich Heine ce amintea în ton de Wagner când exclama: „Când se arată zorii, e lipsit de înțelepciune să te lași călăuzit de un orb”. Din paginile cărților, figuri emblematice precum cele ale Prințului Mîșkin, Don Quijote și chiar Micul Prinț desfășoară același ultimat al desprinderii de „simțul comun”. Îi acompaniază pe deplin Borges când e de părere că „realul este ceea ce durează puțină vreme, e împrejurare, în vreme ce fantasticul este ceea ce durează mereu”. Lista poate continua… În paranteză fie spus, e minunată această lejeritate de a aduce la „masa tratativelor” nume de prim rang ale gândirii universale cu filozofi, eseiști, istorici ori literați ai contemporaneității, punându-le în lumina potrivită, după caz, meritele (pe cei din urmă nu i-am numit aici). Revenind, același Ion Fercu ne demonstrează că Nietzsche poate fi perceput drept cel mai seducător Don Quijote al metafizicii – el lasă în urmă ruine în cenușa cărora vrea să arunce semințele unor noi valori – și ne propune o privire comparativă cu textul Evangheliei lui Ioan (Cap.XII, 24). Sunt inedite – iar pentru mine cu totul surprinzătoare – trimiterile către unele din pasajele biblice, dar și către figura Părintelui Serafim Rose (implicit către mișcarea Death to the World), cel care mai înainte de a face trecerea către mediul monastic ortodox fusese preocupat de fețele bizare și hâde ale nihilismului. E momentul când sunt inventariate și o bună parte din măștile pe care le împrumută Friedrich Nietzsche, asumându-și în principal manifestările dionisiace și chipul Antihristului.
Partea a doua – „Prăbușiri și iviri de lumi” ne semnalează că în viziunea lui Nietzsche fiecare dintre noi trebuie să devină Zeu, să instaureze Supraomul, acel Supraom cu o nouă morală (opusă moralității omului de turmă), care are la bază idealul grec. Eroii antici își asumau chiar și tragic responsabilitatea distrugerii echilibrului valorilor, plătind dezvrăjirea ordinii existente cu suferința; totuși, au credința că refac armonia lumii. Ion Fercu are timp să se oprească și asupra unui palier extrem de important, acela al presupusei legături directe dintre opera lui Nietzsche și Arhiva creată de naziști; sunt definite de-a lungul procesului etape, precum și influențele exercitate (a se vedea sora Elisabeth Forster – Nietzsche). Cât adevăr, cât minciună – care sunt uneltele propagandei?
Aceleași teme și concepte cheie, precum eterna reîntoarcere, Supraomul, voința de putere, capătă noi valențe odată cu sfârșitul celui de-al doilea capitol și începutul capitolului următor („Supraomul versus Cyborgul”); aici sunt problematizate noțiuni precum postumanism, transumanism, metaumanism din perspectiva Supraomului / antitezei Ubermensch vs. Untermensch; chiar dacă nu ocupă primul plan este anunțată și apariția unei posturi grotești-stranii, aceea a omului ameliorat prin digitalizarea conștiinței, criogenie, clonare și editare genetică.
În întregul său, „Nietzsche sihastrul din noi” e probabil cea mai completă monografie în cultura română a ideilor propagate de filozoful german, un tom care se așază extrem de potrivit lângă cel dedicat subteranelor lui Dostoievski, dimpreună propunând metaexperiențe gnoseologic-existențiale purtate în raport cu ideea de limită. Autorul demonstrează în atâtea rânduri vocația enciclopedistului care are știința de a-și susține prin argumente valide arhitecturile întocmite. Grație voinței de cunoaștere, cât și unei bucurii intrinseci, Ion Fercu mă trimite cu gândul la minunatul Borges, cel care exclama în fața misterelor întregului univers: „Hay tanta soledad en ese oro. / La luna de las noches no es la luna / que vio el primer Adán. Los largos siglos / de la vigilia humana la han colmado / de antiguo llanto. Mírala. Es tu espejo” („La luna”); și încă: „Întotdeauna mi-am imaginat paradisul ca un fel de bibliotecă”.