Nicolae Mihai – „Întunericul de nicăieri”

Revin cu aceeași bucurie dintotdeauna la poezia lui Nicolae Mihai, semnalând un nou volum, apărut în 2023 la „Ateneul Scriitorilor”, la Bacău. Beneficiind de o prefață extrem de inspirată semnată de Ion Fercu, cititorul este invitat într-un univers plin de candoare, într-un spațiu al poeziei pure, situându-l, situându-ne în granițele adevărului aristotelic – „Poezia este mai adevărată decât istoria”. În paranteză fie spus, lectura volumului mi-a adus aminte de vorbele Părintelui Ilie Cleopa care, într-una din mărturisirile / convorbirile sale, ne lăsa cu această percepție a vieții sub forma unei călătorii de una – două clipe, călătorie pe care o întreprindem între deschiderea unei uși și închiderea alteia. Nu vreau să mă înțelegeți greșit: nu avem de-a face cu un volum de poezie religioasă, avem însă larg deschis în fața ochilor un tratat de metafizică a tristeții, iar această tristețe marca Nicolae Mihai e cumva paradoxal plenara asumare a clipei de aici-și-de-acum, raportată deopotrivă la trecut, cât și la ceea ce va fi putut să se împlinească. De toate acestea suntem atenționați încă de la început, întrucât volumul e așezat sub motto-ul împrumutat de la I.M. Panayotopoulos: „Suntem doar o clipă. O clipă, o singură clipă: aceea pe care moartea ne-o lasă”. În ciuda evidențelor cuprinse în această rostire ce ar putea fi apropiată oricând și de filonul ortodox, și de gândirea stoică ș.a.m.d., autorul glosează miniatural, cu multă pricepere, (într-)o lume a sa. Cu instrumentarul creatorului de aici, el ține să dovedească până la capăt că nimic nu se află exclusiv sub fatidica voie a hazardului. Discursul poetic nu are nimic tragic, dimpotrivă. La Nicolae Mihai, întunericul nu înlocuiește catapeteasma lumii, ci doar o acoperă, pentru a conferi – poate paradoxal – sens deplin și orientare celor ce nu renunță la propriile căutări. Deși vâscos și deservind unei existențe afundate în păcatul propriei neputințe, ca într-un joc cu reminiscențe gnostice, întunericul capacitează puterile celui aflat pe drumul de întoarcere. Așa cum de altfel ne-a obișnuit, în poezia lui Nicolae Mihai timpul nu urmărește vectorul cronologic, ci e un timp înmărmurit în propriile interioare, dinspre care se nasc toate rațiunile discursului, fie acesta exclusiv poetic. Clipa trăită cu bucurie nu e clipa obișnuitului conjunctural, ci ea presupune o alchimică transformare a trecutului, o scurtcircuitare a planurilor. Uneori, lumea apare în forma unui puzzle alcătuit din piese aparent nesemnificative, însă „ornamentele” mărturisesc o delicatețe și o fragilitate aparte; e și cazul poemului „O clipă”: „Ea are vârsta unui sunet / timid de umbră / a gândului spart cioburi / ori a nimicului firesc / pus la încercare / fără prea multe bucurii / molipsitoare // poate fi simplă închipuire / ce poate dura / cât clipa de uimire / a celui osândit să fie / în fața unui pluton banal / de fulgi de zăpadă”.
Am lăsat să se înțeleagă că discursul poetic e în fapt o cale-înainte în datele propriei deveniri. Totuși, parcă volumul de față nu mai adăpostește tensiunile de altădată. E drept, poezia lui Nicolae Mihai nu a fost niciodată ultimativă, nu a mizat totul pe o carte; dar, mai ales aici, în paginile acestui volum, se simte cum privirea întâlnește spre linia orizontului acel posibil chip situat dincolo de moarte, dincolo de bine și de rău. Cum afirmam, toată această poetică cu reflexe meditative adăpostește nuanțele cele mai fine ale unei tristeți travestită în melancolie – poate de aici și sentimentul că rostirea ține de o retorică specifică procedeelor și imaginarului romantic. Jocul de lumină și umbre, de trecut – prezent, aici – dincolo, mundan – ideal are la bază același procedeu al antitezei, chiar dacă în unele situații, se pot intui și reflexe expresioniste ori simboliste. Lipsit de o prezență animalieră bogată ori de o luxuriantă grădină edenică, cuvântul tainic scapără uneori printre volute dintre cele mai surprinzătoare. Iată floarea romanticilor, iată „Floarea fără vină”: „Umbră a răsuflării / între maluri necuprinsă / încredințată mâinilor tale / nu are început nici sfârșit // este floare fără vină / în afara cuvintelor / ca o răsturnare / stridentă a timpului // îți seamănă întru totul / când aerul înflorit / ca un gând începe / puțin câte puțin să doară”. Planul etic / moral nu limitează exprimarea poetică, însă asemenea coordonate sunt prezente, amintind cumva de „drumul drept” al emirului din „Noaptea de decemvrie” macedonskiană. Cum poți citi altfel asemenea constatări? – „Nimicul fără grijă […] când e plictisit cară cu găleata / păcatele altora ce visează / la marea lor căință / ori rupe crengile vântului / una câte una / pentru că nu vor să-l asculte” („Nimicul cel de toate zilele”) sau „Ademenitoare litanii scrise / în grabă / sunt amăgiri de-o clipă / când bezna promite stele / pe poteci șerpuitoare / chiolhanuri la umbra nimicniciei / arătând drumul spre naufragii…” („La umbra nimicniciei”).
Nicolae Mihai îmi pare ieșit din lumea frumoasă a caracterelor dostoievskiene – un prinț ale cărui „rezolvări” privesc o altă ordine a existenței.
„Delicite minore” așază față în față tăvălugul istoriei și candoarea unei singure voci – e, dacă îmi dați voie, sensul profund al poetului care ajunge la ultima frontieră, la ultima „vamă terestră”, deși – atenționez pentru încă o dată! –, rostirea nu îngăduie în niciun fel categoria tragicului: „Împărtășesc câte ceva / din osteneala unei priviri / cerând ajutor // în catalogul tristeții este trecută / la rubrica delicte minore / măsluite // vorbim despre emoția / verbului a fi scăpat teafăr / pe străzile pustii / ori despre rănile sufletului / depuse mărturie în fața / unui mâine greu de oprit”. Peste toate rămâne exact emoția, gândul lipsit de răceală, inima ce e încălzită în permanență de o lumină suprafirească: „Printre crengile clipei / lumina târzie a lunii / se aude abia pâlpâind // mă învață frumusețea / timpului fără complici // stă acolo / adiere inocentă / bântuind întunericul / nu prea vorbăreț – / aleasă risipire a gândului / auzit / de atins cu degetul”. Ceea ce se întâmplă are loc parcă în surdină – și aici asistăm la o cosmogonie interiorizată prin puterea „fanteziei” creatoare. E, îmi place să cred, și răsfrângere a temperamentului…
„Vorbe zvârlite în apă” („Vorbe cu iz de dimineață […] / nimeni nu le înțelege / dar le împarte / celor închiși în sine / trăitori ei înșiși / ca niște pietre aruncate / căutând adăpost / în apa incertitudinii / adâncă”), respectiv „La palavre cu o frunză” („În țara mea de verde, / cu mulți brazi / stau la palavre cu o frunză / ori mai alint o buburuză, / întoarsă din concediu, azi.”) sunt direct interesate de condiția poetului, așezând nemediat oglinda peste atitudini cu rol de crez, în timp ce „Cărări de somn” e un soi de reverență în fața metatextului: „…aflu gânduri rămase / printre hârtii / ce nu mai servesc la nimic // le acopăr cu mâinile dar vocea lor / se aude în toate părțile – / sunt slăbiciuni temporal-auditive / cu fug de răspundere / pe tandre cărări de nisip”.
Dar ce este până la urmă închipuirea pentru Nicolae Mihai? „Pribeagă închipuire / pe urmele mele / aprinde vechi bucurii // cheamă acasă clarul de lună / dangătele clopotului / la care mă uitam lăcrimând…” Suita simțirilor, a prezențelor ori a definirilor e posibilă în acest tot imaginat în prezența iubirii. Nevoia de dragoste e poate cea mai importantă constantă la Nicolae Mihai, amintind fără rețineri de epistolele pauline: „Ea nu mai este lebăda albă / pe potriva inimii învățată / să rabde grația gândului zănatic / cerșind cu mâinile întinse // Ea nu mai este muzica celestă / scoasă o clipă la iveală / din răni adânci de suflet / fără vârstă…”
Dincolo de invitația la lectura propriu-zisă, părăsesc această mică preumblare alături de poet, cu nimeritele cuvinte ale lui Ovidiu Genaru, care a intuit poate cel mai bine faptul că „Din stirpea învingătorilor, Nicolae Mihai ar vrea parcă să corecteze prin demersul său lyric propriu-i destin și întregul urât al lumii”.