Echilibru pe vârfuri

Există cărți care nu se citesc, ci se lasă trăite, asemenea unei respirații prelungite, asemenea unui pas de dans care nu se termină odată cu muzica, ci continuă în memoria corpului. Echilibru pe vârfuri (Editura Eikon), debutul editorial al balerinei Elena Manuela Nechita, aparține acestei familii rare de texte care nu caută să impresioneze, ci să lumineze din interior. Este o carte scrisă cu o sinceritate fără emfază, cu o delicatețe care nu se rupe niciodată de rigoare, cu o demnitate ce nu se lasă niciodată înfrântă. Încă din primele pagini, autoarea propune o metaforă ce devine axul întregii confesiuni: scoica ce transformă durerea în perlă. „Ea și-a făcut din suferință un aliat… minunata perlă rezultată uimește cu strălucirea ei, răsplătind truda îndelungă”. În această imagine se află, de fapt, întreaga ei devenire: un destin construit nu în absența dificultăților, ci în interiorul lor, printr-o muncă tăcută, repetată, aproape ritualică.

Cartea urmărește cu o sensibilitate discretă începuturile: sala de balet de la Palatul Copiilor, cu podeaua ei de lemn și pianina tăcută, devine un spațiu inițiatic, un loc în care copilul nu descoperă doar o disciplină, ci o identitate. „Nu mai eram copil. Eram dans…”, notează autoarea, iar această propoziție, atât de simplă, conține o întreagă teorie a vocației. Baletul nu apare ca o alegere, ci ca o chemare; nu ca o activitate, ci ca o formă de respirație. În acest sens, cartea se înscrie în tradiția marilor mărturii ale dansului, acolo unde corpul devine limbaj, iar limbajul devine destin.

Dar ceea ce conferă volumului o greutate aparte este modul în care Elena Manuela Nechita își asumă fragilitatea. Nu o ascunde, nu o estetizează, nu o transformă în pretext dramatic. Ci o așază în lumină, o recunoaște, o încorporează. Episodul medical din copilărie, diferențele față de colegi, căzăturile, recuperările, toate sunt integrate într-o poveste a rezistenței. „Nu știau povestea din spate. Nu știau că pentru mine fiecare pas era o victorie”. În această frază se află, poate, cea mai limpede definiție a demnității: nu aceea care se proclamă, ci aceea care se construiește în tăcere, în efort, în discreție. Cartea devine astfel nu doar o autobiografie, ci și un document despre etica muncii invizibile, despre acea parte a baletului care nu se vede niciodată din sală, dar fără de care scena nu ar exista.

Unul dintre cele mai valoroase capitole este cel dedicat „balerinei de ansamblu”. Într-un univers unde e privilegiat solistul, autoarea reabilitează rolul ansamblului, îi conferă o noblețe aparte, o identitate proprie. „Este o vizibilitate nevăzută, un paradox al artei în care ești indispensabilă, dar invizibilă”. Puține texte de la noi au surprins atât de limpede această condiție paradoxală. Ansamblul devine aici nu o masă anonimă, ci un organism viu, un „stol de lebede”, cum notează autoarea, un spațiu al solidarității și al respirației comune. În acest sens, cartea nu este doar o confesiune personală, ci și o pledoarie pentru o formă de artă colectivă, pentru acea frumusețe discretă care nu caută lumina reflectoarelor, dar o face posibilă.

Lectura volumului reactivează inevitabil întrebările pe care i le-am adresat autoarei într-un interviu pe care l-am dus spre publicare tot în paginile Ateneului cu ceva timp în urmă, curiozități legate de catharsis, de frumusețea baletului, de arta de a fi spectator. Iar cartea răspunde nu teoretic, ci trăit. Dacă în interviu întrebam „poate fi dansul o cale către cunoașterea de sine?”, aici răspunsul vine firesc: „Dansul nu este doar tehnică, ci și eliberare, un mod de a spune propria poveste”. Iar întrebarea referitoare la calitatea publicului, despre „sala bună”, își găsește ecoul în paginile în care autoarea descrie scena ca pe un spațiu al întâlnirii, al respirației comune, al acelei vibrații subtile care unește dansatorul și spectatorul într-o singură energie.

Cred că dacă vrem să înțelegem pe deplin cartea, trebuie să o plasăm în tradiția discursului despre dans. Balanchine spunea că „dansatorul trebuie să fie lumină, să strălucească și să dispară”, iar Béjart considera dansul „o rugăciune a corpului”. Echilibru pe vârfuri se înscrie în această linie: este o rugăciune, o lumină, o dispariție și o revenire. Este un text care nu explică baletul, ci îl trăiește. Iar această trăire devine, pentru cititor, o formă de inițiere.

În final, cartea nu este doar povestea unei balerine. Este povestea unei lupte, a unei demnități, a unei vocații. Așa cum deja am lăsat să se înțeleagă, este o carte despre fragilitate și forță, despre anonimat și strălucire, despre corp și spirit. Este, în fond, o carte despre adevăr. „Totul cu asumare și o nestrămutată demnitate” — această propoziție, plasată în primele pagini, devine concluzia întregului volum. Pentru că, dincolo de tehnică, dincolo de scenă, dincolo de aplauze, ceea ce rămâne este această formă de verticalitate interioară, această fidelitate față de sine, această lumină discretă care nu se stinge niciodată. Echilibru pe vârfuri este, fără îndoială, una dintre cele mai sincere și mai necesare cărți despre balet apărute în spațiul românesc. O carte care nu caută să impresioneze, ci să atingă. Și reușește.