Alina Bako – „Cartografii ficționale”

În peisajul critic românesc, rareori întâlnești o voce care să transforme cu atâta naturalețe spațiul într-o lentilă majoră de interpretare precum o face Alina Bako. Critica ei respiră o inteligență a privirii care nu se mulțumește să descrie, ci reconfigurează hărți, trasee, teritorii imaginare, făcând din geografie un instrument de lectură la fel de viu ca personajul sau intriga. De la Rebreanu la Papadat Bengescu, de la Slavici la rețelele urbane ale romanului contemporan, Alina Bako construiește o metodă critică matură, coerentă, perfect sincronizată cu dezbaterile internaționale despre spațiu, identitate și imaginar. „Cartografii ficționale” (Casa Cărții de Știință, 2025) este, în acest sens, nu doar o sinteză a cercetărilor ei, ci și o demonstrație de forță, un volum în care literatura română este repusă pe hartă cu o rigoare discretă și o eleganță a argumentului care o singularizează în critica actuală. Într-o epocă a fragmentării, Alina Bako propune o critică cu metodă, cu viziune și cu o claritate rară, confirmându și statutul de voce esențială în reconfigurarea modului în care citim și înțelegem categoria spațiului în ficțiune.
Turnura spațială care a redefinit științele umaniste în ultimele decenii își găsește, în sfârșit, o articulare critică de anvergură și în spațiul exegetic românesc prin volumul în discuție. Departe de a fi un efort teoretic izolat, demersul se înscrie într-un program de cercetare susținut, menit să extragă geografia literară din zona pitorescului pasiv și să o așeze în centrul hermeneuticii moderne. Pentru a înțelege exact miza acestei direcții, este salutar să observăm modul în care proiectele autoarei sunt deja receptate în mediul academic. Analizând un alt volum recent, coordonat de Alina Bako împreună cu Mihaela-Gențiana Stănișor („Géographies insolites / Geografii insolite”, 2025), cercetătoarea Alina Ancuța surprinde cu exactitate esența acestei viziuni: „spațiul narativ devine esențial dacă ne raportăm la conturarea identităților, stabilirea relațiilor de putere sau chiar la medierea raportului dintre text și realitate”. Mai mult, într-o analiză dedicată chiar volumului de față, criticul Petrișor Militaru fixează extrem de riguros profilul academic al Alinei Bako, amintind de parcursul său – „doctorat în literatura română, literatura comparată și francofonă (cotutelă între Universitatea 1 Decembrie Alba Iulia – Université Michel de Montaigne Bordeaux)” – și de direcția consecventă a cercetărilor sale anterioare, materializate în volume precum „Dinamica imaginarului poetic. Grupul oniric românesc” (1960-1980) (2012) sau „Vindecarea prin literatură” (2019).
Structura teoretică pe care se fundamentează „Cartografii ficționale” este una de o soliditate remarcabilă, asimilând și rafinând instrumentele geocriticii contemporane. Autoarea pornește de la o intuiție esențială a lui Peter Turchi, citată și reținută judicios și de Petrișor Militaru în cronica sa: „A cere o hartă înseamnă a zice: «Spune-mi o poveste!»”. Spațiul nu este așadar un recipient inert, ci un generator de narațiune. Sunt convocați, într-o sinteză densă, teoreticieni de prim rang: André Ferré, care observa determinările mișcărilor militare și coloniale asupra literaturii; Bertrand Westphal, cu ale sale principii geocritice fundamentale (transgresivitatea, referențialitatea, perspectiva geocentrată, polisenzorialitatea, viziunea stratigrafică); Michel Collot, teoreticianul „gândirii-peisaj” („la pensée-paysage”); Marc Brosseau, cu al său concept de „romane-geografe”. Bogatul orizont teoretic nu rămâne însă cantonat în importul de concepte, ci oferă o perspectivă diacronică asupra modului în care critica românească a tatonat topografiile literare. Alina Bako recuperează menționarea termenului de „geoliteratură” dinspre un articol din ziarul România din 1938, analizează abordările descriptive, adesea naive, ale lui Gh. Macarie din „Geografie literară” (1980), dihotomia spațiu deschis / spațiu închis la Valeriu Cristea sau eforturile de cartografiere central-europeană ale lui Cornel Ungureanu și Adriana Babeți. Deloc de neglijat, ba mai mult, de o finețe deosebită, este recuperarea intuiției lui Edgar Papu, care observa, încă din 1977, o corespondență izbitoare între structura aparent haotică, „astilistică”, a romanului camilpetrescian și planul urbanistic asimetric al Bucureștiului, cu străzile sale strâmbe intersectând curți boierești.
Adevărata miză a cărții se dezvăluie însă în studiile de caz, acolo unde instrumentarul teoretic este aplicat pe carnea textului canonic. Un prim decupaj analitic urmărește tranziția narativă de la „itinerar” la „hartă”, folosind conceptele lui Robert T. Tally Jr. și Michel de Certeau. Dacă itinerarul presupune o parcurgere secvențială, diacronică a spațiului (precum în „O călătorie de la București la Iași înainte de 1848” de Ion Ghica sau în romanul „Pe Coasta de Azur” semnat de Nicolae Rădulescu-Niger), harta postulează o „matrice spațială sinoptic sau sincron în care totul este așezat dintr-odată”. În această grilă, modernizarea prozei românești devine indisolubil legată de tranziția societății de la rural la urban. Citindu-l pe Duiliu Zamfirescu („Viața la țară”), autoarea identifică apariția personajului hibrid, situat la granița dintre lumi, operând cu noțiunea de „sătean urban” (urban villager), împrumutată de la Keunen, pentru a descrie acele figuri capabile să încorporeze concomitent un stil de viață rural și unul urban preindustrial.
Una dintre cele mai curajoase și necesare reevaluări propuse de volum este cea a operei lui Camil Petrescu. Istoria literară l-a canonizat aproape exclusiv ca pe un campion al citadinismului și al intelectualității urbane. Alina Bako deconstruiește frontal, cu textul pe masă, acest mit critic limitativ. În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, autoarea constată că, în ciuda declarațiilor de intenție elitiste, „descrierile spațiilor rurale sunt mult mai minuțios realizate”. Orașul, de exemplu Câmpulung, este adesea descris rece, distant, iar Bucureștiul rămâne un spațiu monden, superficial, în timp ce ruralul și zona de front capătă o vitalitate și o precizie topografică uluitoare. Este magistral analizată scena din turnul Măgurei, unde peisajul (Țara Bârsei, Tohanul Vechi) devine o hartă imensă, o „panoramă în mișcare”, privirea lui Ștefan Gheorghidiu acționează ca un radar geocritic. Contaminarea spiritului citadin cu fondul rural este demonstrată și prin episodul de la Dragoslavele, unde cântecele lăutarilor revelează o voluptate a suferinței pe care intelectualul urban o decodifică prin filtre baudelairiene și verlaineiene.
Dincolo de granițele naționale, cartea extinde analiza spre geopolitică și dinamica rețelelor și ierarhiilor urbane, aplicând teoriile lui Stephen Morillo. În proza lui Ioan Slavici („Mara”, „Cel din urmă armaș”, „Corbei”), Alina Bako identifică o rețea urbană în care Viena, Pesta sau Parisul funcționează ca centre de putere absolută (orașe „alpha”), în timp ce așezările din Transilvania sau Principate reprezintă noduri secundare, (semi)periferice. Călătoriile personajelor lui Slavici nu sunt simple deplasări pitorești, ci trasee ale capitalului, ale formării profesionale (medicina vieneză, agronomia germană) și ale aspirației sociale. O subtilitate rară este demonstrarea „extractivismului” în economia acestor romane: pădurea nu este doar un decor romantic, ci o resursă primară, subiect de exploatare capitalistă incipientă și de cartografiere economică.
Punctul de maximă tensiune analitică și arheologică al cărții îl constituie secțiunea dedicată lui Liviu Rebreanu. Demonstrația Alinei Bako este aici copleșitoare prin rigoarea documentară, dovedind că marele prozator român a fost, la propriu, un cartograf. Utilizând facsimile din manuscrisele păstrate la Biblioteca Academiei Române, cercetătoarea suprapune hărțile desenate de mâna lui Rebreanu peste hărțile geografice sau militare reale. Pentru romanul „Ion”, schița satului Prislop – cu dispunerea exactă a casei dascălului, a primarului, a cârciumii, a bisericii și a Măgurii Cocorilor – corespunde uluitor cu topografia reală ce poate fi verificată astăzi până și pe Google Maps. Aceeași metodă confirmă geografia „Răscoalei”, unde harta desenată de Rebreanu pentru Valea Teleormanului (Babaroaga, Mozăceni, Șușeni) este validată de hărțile sociologice întocmite ulterior de școala lui Dimitrie Gusti.
Această lectură cartografică primește valențe dramatice în cazul romanului „Pădurea spânzuraților”. Aplicând conceptul de „granițe-fantomă” (phantom borders) – acele limite imperiale dispărute fizic, dar care continuă să modeleze mentalitățile –, autoarea urmărește traseul lui Apostol Bologa pe fronturile Primului Război Mondial. Execuția soldatului ceh Svoboda este localizată exact în satul Zirin de pe frontul rusesc, iar drama identitară a lui Bologa se consumă la confluența numelor duble de localități (Lunca / Gyimesközéplok) care sfâșie conștiința personajului între datoria militară față de Imperiul Austro-Ungar și apartenența la națiunea română. Multinaționalismul imperial este disecat prin raportarea la personajele-simbol: cehul Klapka, evreul Gross (anarhistul), ungurul Varga (militarul rigid) și ruteanul Cervenko (pacifistul). Mai mult, analiza detaliată a romanului „Adam și Eva” scoate la lumină izvoare neașteptate: harta Văii Rinului (Frankfurt, Mainz, Worms) și planul mănăstirii Lorsch, desenate de Rebreanu, care prezintă similitudini absolute cu planul arhitectural istoric al mănăstirii St. Gallen din arta carolingiană. Inclusiv descrierea casei romane din capitolul dedicat Antichității respectă la milimetru structura unei domus romana (atrium, impluvium, peristil, triclinium), anulând astfel clișeul critic care expedia romanul exclusiv în zona „poemului metafizic” sau a fanteziei pure. Rebreanu se dovedește a fi rămas, până în cele mai ezoterice texte ale sale, un apropiat magnific al documentului și al spațiului real.
Nu în ultimul rând, inovația absolută a volumului este propunerea instrumentului de analiză numit „geofeminism”. Urmărind teoria conform căreia spațiul nu doar reflectă genul, ci îl și produce, autoarea investighează limitările impuse femeii în literatura română. În „Ciocoii vechi și noi” de Nicolae Filimon, spațiul asociază feminitatea cu claustrarea domestică (femeile torc, dărăcesc) sau cu pierzania morală (luxul de la teatrul de la Cișmeaua Roșie fiind diabolizat drept un instrument de decădere a bărbaților). Mutația majoră se petrece la Ioan Slavici, unde Mara cucerește curajos spațiul public, comercial, trecând Mureșul între Arad, Lipova și Radna, devenind o „femeie capitalist” care înțelege valoarea spațiului în generarea profitului. La polul opus, în modernitatea interbelică, Camil Petrescu desenează spații feminine contrastante: dacă Emilia, cocota, este definită printr-un spațiu de alcov, static, carnal, Doamna T. este asociată cu mișcarea, cu biblioteca și cu o sexualitate cerebralizată, generată de fluidul gândirii.
În concluzie, „Cartografii ficționale” cu subtitlul „Perspective asupra prozei românești” nu este doar o sumă de aplicații teoretice pe texte clasice, ci o reevaluare sistemică, de o acuratețe chirurgicală, a fundamentelor literaturii noastre. Refuzând speculația fără acoperire și coborând mereu în laboratorul de creație – printre manuscrise, planuri arhitecturale și documente istorice –, Alina Bako ne obligă să privim istoria literaturii române printr-o lentilă nouă. Așa cum sugera și Alina Ancuța vorbind despre dinamica traducerii, actul critic devine aici el însuși o traducere esențială a unor toposuri latente. Cartea demonstrează magistral că, înainte de a fi o istorie a ideilor, literatura este o istorie a trupurilor care traversează, cuceresc sau sunt zdrobite de geografia lumilor pe care le locuiesc. O lucrare indispensabilă, care ordonează, disciplinează și provoacă definitiv canonul exegetic autohton.